Distopii la Anim’est

Dintre lungmetrajele pe care le-am vazut pina acum la Anim’est (festivalul se termina duminica), doua dintre ele au foarte multe lucruri in comun. Primul, The Congress (Ari Folman, 2013), este o ecranizare dupa un roman de Stanislaw Lem, lungmetrajul fiind realizat jumatate live action, jumatate animatie. Optiunea stilistica este perfect justificata insa de poveste si dupa ce vezi filmul parca nici nu ti l-ai imagina altfel.

Pe scurt, drama o are in prim plan pe Robin Wright, o actrita cindva celebra, dar care n-a mai reusit sa ramina la inaltimea asteptarilor, iar studioul unde a devenit cunoscuta, Miramount, ii face o propunere fantezist-suprimanta: diverse reactii si emotii ii vor fi scanate astfel incit viitoarele roluri vor fi generate digital, ea urmind sa ramina linistita acasa sau oriunde altundeva va vrea pina la sfirsitul vietii, fara sa aiba dreptul de a mai fi actrita in alte productii decit cele artificiale. Desi initial refuza, oferta financiara e prea tentanta pentru a nu o accepta. Iar ceea ce urmeaza angreneaza alaturi de compromisul ei o intreaga cultura, care se va prabusi indubitabil.

Cel de-al doilea film distopic pe care l-am vazut la Anim’est e un soi de istorie romantata a Braziliei. Desi titlul ne trimite direct catre un viitor specific, actiunea din Rio 2096 – o poveste de dragoste si furie (Luiz Bolognesi, 2013) se petrece in mare parte in ultimii 300-400 de ani, finalul ducindu-ne insa intr-o Brazilie imaginara a anului 2096.

Personajul principal e un soi de razboinic-militant-revolutionar, mereu de partea celor multi si neajutorati, luptind impotriva duhului raului, Anhanga. Desi este tot timpul infrint, sufletul sau supravietuieste si se reintrupeaza de fiecare data cind o reintilneste pe Janaina, sufletul sau pereche. Aceeasi „dinamica” a identitatilor ii e specifica si lui Anhanga, care e mereu mai puternic, fie ca poarta masca invadatorilor portughezi, a militiei nou instituitului stat brazilian sau a militiei private din viitor care e cotata la bursa.

Atit The Congress cit si Rio 2096 opereaza cu un nivel al discursului cinematografic bazat pe receptarea emotionala. In filmul lui Folman chiar exista momente unde muzica e mai puternica si la nivel sonor, dar si in ceea ce priveste semnificatia, decit imaginile cinematografice propriu-zise. Rio, in schimb, incearca sa stirneasca in mintea spectatorului tot felul de mesaje pop, precum dorinta – si totodata nevoia - de a lupta impotriva raului care e omniprezent, ajutarea celor neajutorati, dragostea care dainuie peste veacuri etc etc.