Hausvater si „Golem”-ul sau iesan...

Tema golemului, acea creatura telurica ce vorbeste despre depasirea conditiei umane dar si despre conexiunile directe intre om si divinitate, este abordata de Hausvater din perspectiva iudaismului si a implicatiilor pe care destinul acestui „popor tare de cerbice” le are in planul creatiei. Rabinul creeaza golemul nu dintr-o joaca de-a Dumnezeu (desi poate resimte si aceasta tentatie ascunsa!), ci pentru ca semintia sa-i fie protejata. si, intr-adevar, creatura protejeaza comunitatea de diferitele amenintari (stalinism, nazism si alte ism-uri, subliniate fie prin uniforme, fie prin alte insemne explicite, ba chiar si de amenintarea autodistrugerii). Golemul, insa, isi depaseste limitele pentru care a fost creat. Umanizarea, scapata de sub control, aduce cu sine haosul si dezordinea. Golemul vrea sa fie asemenea celorlalti. Conditia de razboinic ii confera un insuportabil sentiment de incompletitudine. Vrea sa gandeasca, vrea sa iubeasca, vrea sa simta durerea, frigul, foamea. Lutul si spiritul se ingemaneaza intr-un aluat depotriva monstruos si uman. 

Ritmurile spectacolului sunt date de frecventele contrapuncte subliniate in special prin intermediul muzicii. Ceva din paradoxurile sangelui evreiesc este redat admirabil prin contrapunerea frecventa a veseliei si a durerii, sau prin coexistenta fireasca a sunetului sacru cu cel profan. Registrele muzicale cu care se lucreaza sunt impresionante. Ritmuri, sounduri ce evoca inceputurile, necunoscutul, nelamurirea omului in raport cu ceva de deasupra lui, de dincolo si de dincoace de el. Fiecare sunet induce un sentiment diferit, fiecare sunet anunta ceva important si, totusi, insignifiant in raport cu eternitatea. Muzica (Yves Chamberland) salveaza de la monotonie un decor puternic (Zsolt Fehervari), dar ramas nechimbat pe toata durata spectacolului.

Ceea ce se decupeaza, ca impresie generala a „Golemului” lui Hausvater, este poeticitatea ce irumpe de pretutindeni: mai intai, o poezie a vastului decor in care totul pare construit la scara mare, de la giganticul arbore al lumii, pana la mormintele-carti intr-ale caror file se moare si se traieste. Apoi, poezia discreta a literei scrise, forta cuvantului si evocarea forsei de creatie pe care, in filosofia iudaica, o are cuvantul („la inceput a fost Cuvantul...”). Proiectia literelor ebraice are un efect ravasitor... Exista, apoi, o poezie vesela a costumelor (Viorica Petrovici) multicolore, evocand visceralitati si bacantisme eterne, la fel cum exista o poezie ritualica ce deriva, prioritar, din gesturile sacre ale rabinului. O alta poezie, a terorii, se dilueaza intr-o alta, a resemnarii, a acceptarii si asa mai departe.

Hausvater agreeaza si pariaza frecvent pe dualitatile de tipul mormantului-carte, cu lespede-coperta, sau ale sicriului – pat nuptial, loc din care se ridica si se aseaza Golemul, intru nastere si moarte, dar si in care se consuma virginitatea miresei, pangarita, sau binecuvantata, de atingerea straina. Apoi sinagoga, unde sacrul este traversat de fulegerari maculante ale profanului. si exemplele ar putea continua. Papusile din carpe, grumazurile cailor invadatorilor, flasneta ce acompaniaza istoria acestor oameni, fiul neinsufletit al nebunei, purtat intr-un carut de lemn – toate acestea instiga la neliniste si reflectie.

Seducatoare sunt delimitarile de spatii in scena. Ma gandesc aici la modul in care este organizat lagarul/ comunitatea de evrei, cu crengi ale marelui copac servind drept locuinta; apoi la spatiul sacru, unde oficiaza rabinul si ucenicul sau. In fapt, totul graviteaza in jurul arborelui, simbol puternic, cultivat de toate religiile lumii: viata, moartea (spanzurarea lui Iaromir de copac se face), dragostea, sexualitatea (prostituata in copac se vinde pe sine)... E dificil, foarte dificil, sa rezumi intr-o simpla cronica tot acest arsenal teatral, literar si filosofic pe care il propun creatorii spectacolului. 

Cateva cuvinte acum despre actori. Desigur, rolul cel mai ofertant este cel al Golemului. Doru Aftanasiu face, pana la un punct, un personaj credibil, apasator, ce adaposteste violenta neantului. E sumbru si, in prima faza, vesteste furia. Treptat, actorul este obligat de personaj sa faca loc, in magmele acestea nedefinite, sentimentului. Doru Aftanasiu ne arata cum se naste sensibilitatea, cum fiara este domesticita de semnele ratiunii ce isi cere drepturile. Sa admitem, o misiune foarte dificila ce pretinde punere la lucru a tuturor mijloacelor actoricesti. Nu m-a convins solutia gasita de actor si regizor pentru acele miscari robotice, de break-dance care, prea apasat facute, duc personajul, in unele secvente, in derizoriu. Trecerea de la o stare la alta, de la bestie, la om, nu este, apoi, atat de evidenta pe cat s-ar fi impus. Metamorfoza nu a gasit o foarte buna traducere in metoda gestului frant, a mecanicului exprimat astfel. 

Rabinul este interpretat de Emil Coseru, actor cu excelente momente, insa neconvingator in a exprima abisurile sufletesti, deznadejdea personajului. Pe de alta parte, cuplul Coseru – Aftanasiu este atat de puternic, incat toate celelalte personaje aproape ca isi pierd individualitatea, blocate fiind intr-o zodie a secundariatului si a efemerului. Aproape ca nu-ti mai amintesti prea clar ce au facut, cu ce s-au indeletnicit pe parcursul a mai bine de doua ore. Bineinteles, scopurile acestui personaj colectiv (notabila coregrafia Malinei Andrei) au fost atinse, stari generale precum angoasa, veselia, depravarea sau speranta fiind bifate corect. As fi vrut, insa, cateva evadari din „pluton”, as fi asteptat ceva mai multa personalitate la niste roluri cu potential. Sotia rabinului (Petronela Grigorescu) in afara catorva lamentatii sterile nu arata nimic. Fiica Devora (Andreea Boboc) mi s-a parut neconvinsa de ceea ce face, alergand de colo colo, si abandonandu-se unor dorinte incerte pe care nu exploreaza in adancime. Doar nebuna (Doina Deleanu) a mai rupt ceva din monotonia aceasta a personajului de rang secund, intrarile sale marcand apasat atmosfera spectacolului. in fine, n-am inteles prea bine rosturile revenirii la o solutie teatrala folosita si cu alte ocazii, cea a actorilor care, in foyer, intampina si petrec publicul, se macheaza sau se demacheaza etc. 

Spectacolul conceput de Hausvater abunda de semne, simboluri, subintelesuri, intr-o semiotica ampla, pe care spectatorul neavizat o poate rata. E un risc asumat de regizor, insa contrabalansat de posibilitatea unei povesti pe intelesul tuturor, o poveste ce poate depasi limitele mentalului iudaic, deschizandu-se, faustian, catre exterior. De ce nu ne-am putea imagina ca, in nuce, fiecare dintre noi suntem un golem, suntem golemici, damnati si binecuvantati, orbecaind dupa cunoastere de sine, dupa implinire, dupa Celalalt?! 

Teatrul National „Vasile Alecsandri” Iasi – Golem. Scenariu: Alexander Hausvater dupa Golem, de H. Leivick, Sefer Ietira (Cartea Creatiei), Zohar (Cartea Stralucirii), Golem de Gustav Meyrink, Talmud si alte surse cabalistice. Regia: Alexander Hausvater. Asistent regie: Antonela Cornici. Decor: Zsolt Fehérvári. Costume: Viorica Petrovici. Muzica: Yves Chamberland; Ad Ana Bechiya – compozitie de Ari Goldwag. Coregrafia: Malina Andrei. Light design: Lucian Moga. Distributia: Dori Aftanasiu, Emil Coseru, Petronela Grigorescu, Andreea Boboc, Cosmin Maxim, Doina Deleanu, Daniel Busuioc, Dumitru Nastrusnicu, Ionut Cornila, Irina Radutu-Codreanu, Horia Verives, Cosmin Panaite, Andrei Sava, Alina Mandru, Codrin Danila, Diana Roman, Radu Homiceanu, Ana Hegyi. Data premierei: 5 octombrie 2013

*Guest writer pentru acest articol este Calin Ciobotari, jurnalist si critic de teatru.