Metafore pentru singuratate si viata

Revederea cu Hausvater a trezit in mine nostalgie. Pentru ca numele sau tine de innoirea teatrului iesean, cand in 1998 cu Teibele il readucea in atentia publicului national, descatusand un stil al rigorilor clasice, clatinand felul de a privi al oamenilor de aici, uimind si socand acei ani. Au urmat apoi splendidul Roberto Zucco, experimentul cu Livada de visini, revitalizarea Salomeei lui Wilde si dipticul de inspiratie asiatica No cinci povesti de dragoste si, putin mai tarziu, Arborele tropicelor. Nostalgie, pentru ca de la Teibele, cand inca invatam ce e teatrul, pana in 2013 s-a scurs o vreme in care am ucenicit in critica, am strans spectacol dupa spectacol, seara dupa seara, emotie dupa emotie in fata scenei. Pagini mototolite, insemnari fugitive, ganduri trecatoare. Intrebari, taceri, nelinisti. Timpul a cladit in mine un teatru fragmentat, cu secvente impreunate sau dispersate precum un decor vechi de care imi amintesc ca prin vis.

Golem contine intregul schelet al manierei hausvateriene: elemente de Rocky Horror Show, jocuri de lumini ingenioase, un mix muzical pornit din ritmurile traditionale evreiesti, proiectii video, tensiune, poezie, dramatism, clein d’oeil-uri discrete ce sparg conventia. In centrul scenei, arborele – gigantesc, butaforic, un personaj in sine. E cunoscuta simbolistica pe care acesta o imbraca in imaginarul bogat al regizorului (ne-o si explica de altfel in caietul program), insa de fiecare data semnificatia devine mai cuprinzatoare. Emblema a vietii si a mortii, e corespondentul Golemului, avand radacinile in pamant si ridicandu-si coroana in aer, sus de tot, acolo unde lumea nevazuta a ideilor se profileaza. Cenusiu, scortos, cu putine frunze ce par mai mult vestede, prada vesnicei ierni – anotimp-semn in care se petrec si Teibele si Golem –, a crescut in sinagoga, de milenii, unind omenescul si cerescul, credinta, indoiala si minciuna, sacrul si uratul. Un martor tacut al Istoriei. Arborele vietii, cu valoare de omphalos, insumeaza binele si raul, inocenta si violenta, transformandu-se intr-o scena mai mica in interiorul scenei celei mari.

Prin constructia sa, da posibilitatea de joc pe verticala, iar aici ar trebui sa apreciem realmente conceptia scenografica semnata de Zsolt Fehervari, care in acelasi timp ne aminteste de si mai subtila simbolistica a arborului din montarea lui Antoine Vitez (1987) la Schimbul lui P. Claudel, cand scenografia apartinea lui Yannis Kokkos. Pentru Fehervari bratele uriasului copac – aparitia e semi-cosmareasca – sunt etaje cu rol functional, intrucat actorii dezvolta dinamica pe inaltime si multiplica nivelurile pe care miscarea se realizeaza. Datorita acestei rezolvari scenografice, ochiul spectatorului nu are liniste pe tot parcursul reprezentatiei, fiind antrenat in fiecare scena sa observe spatiile diferite, simultane in care se intampla ceva. Cand actiunea are loc in planul din fata, un tablou „se naste”, undeva pe crengile viguroase ale arborelui: o mama se sfarseste, o copila se lupta cu fantasmele mintii si ale trupului, personaje pe jumatate despuiate semanand cu spirite ale naturii inrudite cu faunii si silenii trec incet, se agata, se incolacesc. Nimic nu e intamplator si totul isi gaseste un corespondent in imaginea spectacolului. Poezie in cuvinte si poezie in imagini, aceasta e rezonanta pe care mizeaza regizorul spre a determina sfericitatea mizanscenei.

Golem este strigatul lui Alexander Hausvater in fata unei lumi rasturnate, in care fratele se invrajbeste impotriva fratelui, in care nevinovatii devin vinovati, iar pacatosii sunt considerati eroi. Textul inglobeaza si el trasaturile pe care scenariile abordate de regizor le au in mod frecvent. Conceput ca un colaj dintr-o serie larga de scrieri (Golem de H. Leivick, textul cu titlul omonim de Gustav Meyrink, Sefer Ietira – Cartea Creatiei –,  Zohar – Cartea Stralucirii –, Talmud si alte surse cabalistice), scenariul ia forma unui poem dramatic in care cuvantul are importanta mai ales prin polisemia sa si, adesea, prin felul in care se asaza in muzicalitatea intregului. Faptura de lut creata de Rabinul care-si doreste salvarea semintiei sale, este motorul desfasurari evenimentelor. Povestea se contureaza mai putin din text, ci mai degraba din actiune scenica, din gest, din miscare. Spatiile de joc delimiteaza cadre, iar cadrele se suprapun, creand un efect de multiplicare in paralel a actiunii, rezultatul  implicand, pe de o parte, dinamica scenica, si pe de alta parte, caracterul filmic al unor momente.

Golemul este paradoxul prin care binele sfarseste in rau, este obsesia de sorginte europeana si orientala, care a fascinat cu precadere inceputul de secol XX, aflat sub pecetea dezvoltarii tehnice, obsesie ce cristalizeaza in ea ideea luptei omului cu divinul, cu sine insusi, cu universul lucrurilor aflat aparent in mana lui. Tulburatoarea tema ce traverseaza epocile sub diverse forme, creatura din lut e simbolul nevoii disperate de apropiere, de afectiune, de om langa om, intr-un timp care a supus pana la anulare umanul, transformand individul intr-un strain, golit de sine, fara gand, fara inima, fara amintiri fie ca aceasta a venit odata cu Progromul, cu armele chimice, cu actele teroriste, cu antisemitismul sau orice alte gesturi fanatice, nebunesti. Omul ca o papusa de carpa – trimitere evidenta la corpul fara viata – e un motiv ce reapare frecvent in spectacol. Si-apoi nu sunt intamplatoare alaturarea papusa-actor si „pozele” in care artistii intepenesc cu buzele intredeschise si privirile pierdute, acestea evocand starea din celebrul tabloul al lui Edvard Munch, Strigatul, imagine care a urmarit neincetat modernitatea.

Provocator a fost stilul lui Hausvater intotdeuna pentru trupa de actori ai Nationalului iesean. Unii au imbratisat inovatia si felul atipic de abordare in teatru cu entuziasm si adevarat interes, altii nu si-au gasit prea bine locul. Emil Coseru in rolul Rabinului trece proba depasirii unui gen clasic de joc, alunecand firesc in noile interpretari scenice. Ochii publicului sunt indreptati asupra lui, incarcatura pe care textul o acorda personajului concentreaza atentia asupra sa, iar actorul a fost constient de aceste obstacole. In rolul Golemului, Doru Aftanasiu are o misiune dificila, de vreme ce dincolo de mecanicitatea pe care a exersat-o cu atentie, el trebuie sa imbine cu finete si zbaterea cu natura umana, cu fiorul vietii pe care-l percepe, dar pe care personajul nu-l poate constientiza pana la capat. Iar in privinta glisarii delicate din non-uman in fiorul vietii adevarate ar mai fi de lucru. Aleasa potrivit pentru rolul Devora, Andreea Boboc demonstreaza o buna plasticitate corporala, dar pierde la capitolul voce. Impresioneaza Doina Deleanu (Tankhuma) cu o gama flexibila si variata de la sensibilitate la agresivitate, de la fragil la trivial si foarte tanarul Andrei Sava (Iaromir), extrem de expresiv in personajul sau, caruia i se daruieste nelimitat. Celelalte prezente scenice urmaresc linia generala cu fidelitate, actorii tineri aratand o inepuizabila energie si o impecabila insusire a dezideratului regizoral. Cosmin Maxim, Daniel Busuioc, Dumitru Nastrusnicu, Ionut Cornila, Irina Radutu-Codreanu, Horia Verives, Cosmin Panaite, Alina Mandru, Codrin Danila, Diana Roman, Radu Homiceanu, Ana Hegyi arata ca o echipa poate functiona la unison.

Avem insa si regretul ca din pricina stangaciei, dar si a unor probleme, a unor nesincronizari tehnice cateva momente „de magie” sunt ratate; asa se intampla in scena noptii violului si a crimei din sinagoga, cu unele scene din cadrul usii in care aparatul de fum face un zgomot incredibil pentru cei din sala care se asteapta la un efect cu totul miraculos. Un regal de culoare si joc de lumina ne e oferit de light designer-ul Lucian Moga si o coloana sonora remarcabila alcatuita de Yves Chamberland umple spatiul de sunete, insa si luminile si muzica isi consuma surpriza in prima parte a spectacolului devenind redundante pentru restul reprezentatiei, in detrimentul efectului de ansamblu.

La sfarsitul spectacolului – un maraton de „fizicatie” pentru actori – scena e ciclica. Dupa masacru un Rabin se intoarce la rugaciunile sale mute si un ecou vine de departe „Acum cine ne va salva?” Iar flasnetarul se loveste de trunchiul copacului facandu-l sa se clatine mereu ca si cum ar fi prins viata. Luminile se aprind in sala si Alexander Hausvater isi continua mesajul: actorii nu ies la aplauze pentru ca o lectie despre cum oamenii isi fac rau unii altora, despre universul parasit de sacru si despre visul urat in care cu totii acceptam sa traim si-l sporim, nu se poate incheia cu aplauze. Cateva persoane aplauda in virtutea inertiei, cu toate ca ar trebui sa se iasa cu capul plecat, iar in fata teatrului sa ne indreptam, sa ne cautam raspuns la „Si-acum cine ne va salva?”.