- 5579
Cu Pink Floyd se traieste mult si se corecteaza gusturi debusolate. Odata cu Pink Floyd prinzi moderatia exprimarii, ca insemn al calitatii. Dupa Pink Floyd iti vine greu sa asculti orice altceva. Cu Roger Waters si The Wall toate acestea au fost simtite pe viu in mult-asteptata zi de 28 august.
Evident ca ne temeam ca n-o sa incapem toti sau ca, in orice caz, n-o sa prindem loc bun, ca o sa stam la coada prea mult, ca o sa ratacim biletul chiar daca in ultima vreme il verificam in fiecare zi. Normal, pentru ca fiecare il voia pe Waters doar pentru el. Si nu din egoism si nici din ratarea mesajului The Wall intr-o forma de individualism plicticos, ci tocmai pentru ca fiecare era convins ca e perfect indreptatit sa ii spuna lui Roger Waters: “Da, stiu ce zici”. Pentru ca Pink Floyd isi comunica muzica personal si fara ifose, actual si accesibil, armonios si fara termen de valabilitate, asa ca e chinuitor sa te abtii de la a o simti a ta.
Pe la ora 17 se deschideau portile spre Zid. Pink Floyd era la trei ore distanta. Organizatorii anuntasera deja ca ar fi indicat sa ajungem cat mai devreme, pentru ca ce-am fi putut da la schimb pentru un asa un eveniment?! Pe Facebook aparusera deja poze cu grozava scena inainte ca eu sa ies macar din casa. Inca de dimineata, mult Bucuresti era imbracat in tricouri care sugerau cat mai sugestiv atasamentul fata de Pink Floyd. Nu mai zic de Parcul Izvor, in care se negociau bilete, se vorbea ingrijorat la telefon – atat cat mai erau in regula retelele de telefonie -, incercand sa se aduca prietenii la un loc si in care, in general, n-avea nimeni stare.
Dar bine ca ne-am facut pe neasteptate cu un cer senin si cu o intrare rapida in zona concertului, asa ca putine mai puteau merge prost. Dar departe de Waters gandul ca atata lucru – sa apara multumitor - ar fi de-ajuns. Trebuia sa se arate monumental, trebuia sa demonstreze Pink Floyd-ul actual, dar fara sa-l devalorizeze, trebuia sa ne convinga ca acesta este concertul cu care incepe educatia muzicala a zeci de mii de romani si care, totodata, recompenseaza nu mai putina cultura asezata de multa vreme. Si, da, ganditi-va ca totul a fost fara David Gilmour. N-o fi aceasta o noutate, dar atasamentul publicului fata de aceasta alta voce capitala ar fi putut oricand sa fie riscanta.
Concertul a inceput cu o ora intarziere, iar asta pentru ca inca mai erau oameni care voiau sa intre. Dar Zidul era la locul lui, asa ca nu-ti ramanea decat sa te concentrezi pe zonele avantajoase, printre lumea incredibil de multa, dar civilizata. Lume lipita de gardul de protectie, lume stand jos, pe iarba sau pe asfalt, lume la balcoanele Casei Poporului sau pe cladirile din lateralele scenei sau furisandu-se prin spatele Zidului, numai sa auda ceva. Flatant, nu?
Si-apoi au fost Roger Waters si band-ul lui si bineinteles ca s-a rupt firul. Totul a inceput de sus, cu artificii, ca apoi intr-un contrast bine gandit, Zidul sa apara, agasant, dar impresionant din potentialul lui simbolistic, incadrand un Roger Waters care desi nu mai avea nevoie sa faca nimic, a cucerit publicul irevocabil, tinand un discurs neasteptat de lung in limba romana. Si probabil ca n-a fost vorba despre atatarea mandriei nationale, ci despre simpla idee ca muntele asta de om s-a gandit cum sa ne intre in gratii.
The Wall incepuse. Sa va mai zic despre proiectiile uimitoare, de pe intregul Zid? Sa mai zic despre uluitoarea sonorizare, care facea ca toate efectele sa para mai reale decat insasi realitatea si sa dezorientieze de-a dreptul publicul prin forta lor? Sa mai zic ca au fost avioane, papusi gonflabile, chiar si celebrul mistret incarcat de sloganuri, dirijat deasupea publicului? E nevoie sa va mai povestesc despre cum Waters a avut o siguranta aproape revoltatoare in voce sau despre cum toata lumea nu putea decat sa se mire de cei acusi 70 de ani ai lui? Daca nu asta, atunci macar despre cum au proiectat umbra basistului Pink Floyd pe intreaga Casa a Poporului si despre cum versul “Mother should I trust the government?” a primit pe Zid raspunsul “La dracu`, nu!”. Sau despre cum Waters a facut un duet cu el insusi, cel de acum cateva zeci de ani, pe aceeasi piesa “Mother”, asumandu-si intr-o oarecare masura vina autoveneratiei, pe care probabil ca e si indreptatit sa o practice, pentru ca e artist si pentru ca cel mai bun material din care ar putea face un spectacol sincer e el insusi. Si clar ca asteptam cu totii "We don`t need no education,/ We don`t need no thought control", din sfidatoarea sfidatoarea “Another Brick in the Wall”, in care Waters a fost acompaniat de un cor de copii romani.
Bine, dar atunci trebuie sa-mi amintesc si sugestiva si metaforica idee ca Waters sa cante pe alocuri autoironica “Nobody Home” dintr-o camera rabatabila, ce se desprindea direct din Zid si cum “Vera” a fost dureroasa si cum “Comfortably Numb” ne-a golit cu totul.
Singura piesa pe care chiar nu am vrut sa o ascult a fost "Outside the Wall – dar e de la sine inteles motivul, dar a venit si ea undeva pe la ora 23. Dupa miezul-noptii ploua cu galeata. Ploaie, o tara intreaga ti-a apreciat rabdarea!
Exact ca la carte a sunat totul, corect ca pe album, dar implinit de un context absolut seducator. Aceea nu e doar muzica – e exploatarea totala a unui concept, e o idee desavarsita si autentica, pusa in practica intr-un chip narativ, deplin si care te lasa mirat, indiferent de cate alte reprezentari ale ei ai vazut pe Youtube inainte.
Si pentru ca trebuie sa o spun si pe aceasta, da, s-a intrat cu camera foto, desi acest lucru era interzis – si cu destul de multe, chiar, iar blitz-ul s-a bagat si el intre noi si Zid, dar publicul nu s-a grozavit in alte abateri prea serioase. Dar cum totul a venit dintr-o mare dragoste pentru muzica Pink Floyd, entuziasmul stangace ar trebui tratat mai ingaduitor. Toate lumea vizibil fericita si nu, nu tu snobism, nu tu complex de superioritate, nu tu obraznicie, doar figuri destinse – si poate chiar putin cam mult. Public usor inhibat, cel putin in fata – nu s-a cantat si nici nu s-a aplaudat pe cat m-as fi asteptat. Sunt, insa, sigura, ca n-a fost vreo reticenta la mijloc, ci doar o dovada de coplesire a publicului, care a asteptat prea mult o asemenea seara.
Ah, si, credeti-ma, as fi vrut sa fie tot Iasul acolo! I-ar fi placut teribil.