- 2286
Tribut testosteronului - The R.O.C.K.!
In calitate de chitarist (de fapt, ca orice instrumentist cu o oarecare experienta) ai o anumita aroganta frateasca fata de alti colegi de breasla, aroganta menita sa te valorizeze ca individ, ca artist in cele din urma. Prin urmare, ai doua variante cand ajungi la un concert de la care nu stii la ce sa te astepti: fie alegi calea colegialitatii dezinteresate si, indiferent cat de fain sau nasol o dau colegii tai muzicanti de scena, ai justificarea psihologica de om impacat ca “se straduiesc macar, dar mai au de lucru”; fie mergi pe panta arogantei si toate simturile tale tehnice si artistice se ascut pentru ca, la nevoie, sa nu dai gres prin “jugulara” performerului din fata ta.
Am facut introducerea aceasta un pic off topic pentru ca exact intre cele doua variante de mai sus oscilam cand am ales sa merg la The Raise Of the City King, aka The R.O.C.K. Prostul obicei romanesc de a intarzia cu 20, 30 chiar 45 de minute un concert pentru ca “sa se mai adune lumea” m-a facut, intr-o prima faza sa inclin spre taxarea a priori a trupei ca neseriosi. Chiar am avut aroganta de a comenta ca “daca am dat un ban pe bilet, ma astept sa inceapa la ora promisa”. Cred sincer ca cine a vrut sa vina la trupa a venit la timp; sa mai astepti poate mai vin spectatori e o lipsa de respect pentru spectatorii non-accidentali. Dar, dupa cum spuneam, este un obicei impamantenit neaos, un amestec intre mercantilism si speranta in Destinul-aducator-de-spectatori.
Un alt factor de scepticism a fost conceptul de tribute band, desi in Occident este o piata imensa pentru genul asta de trupe. Mentalitatea noastra ne spune ca “dom’le, nu e originalul, e SH!”. Totusi, fara indoiala, sa faci o trupa tribute este o munca imensa!
Insa vineri, 21 martie, la Teatru FIX mi-a cazut fata pe jos ca portelanul de pe televizorul Snagov! Oameni buni, stiu ce e o chitara, stiu ce inseamna un sound a la Angus Young, stiu cat de greu e sa faci sa suni macar aproape ca cei de la AC/DC; bai, frate, dar cand au inceput sa cante baietii de la The ROCK am ramas blocat!!! Cu sprijinul celor de la Dynacord, sound-ul era IDENTIC!
Bine, mi-am spus, dar vocea lui Brian Johnson e alta mancare de peste; credeam ca este aproape imposibil de cantat cu voce de piept atat de sus, cu timbrul ragusit si cu testosteronul unui V8. Ei, Daniel Ignat de la The Rock m-a lasat cu gura cascata (la propriu!). Sunau ca aia realii! Am fost la concert la AC/DC in Bucuresti si stiu ce vorbesc! Deja la a doua piesa (o preferata de-a mea!), Have a Drink On Me, eram in picioare cantand o data cu trupa! Au reusit sa faca o atmosfera trasnet in mai putin de 5 minute! Nu ai cum sa nu fii impresionat de performanta!
In fine, nu o mai lungesc: Teatru FIX din Iasi a fost la inaltime ca de obicei, oameni putini dar care au luat-o razna de la prima piesa, The Rock au rupt timp de doua ceasuri, iar eu sunt ragusit, cu febra musculara si cu o trupa de prieteni noi!
Daniel Ignat - voce (era chiar Brian Johnson...pe bune!)
Nik Baydin (Moscova) - chitara (Angus) - super om, am o promisiune de Votca cu muraturi, schimb de pene de chitara intre noi
Adrian Popescu - chitara (Malcom) - ...si suna exact ce trebuia!
Mircea Burete - bas - pereche de testosteron in combinatie cu...
Mirko Grusa - tobe - mexican german roman de vreo 7 ani, stie ce bate!
*Guest writer pentru acest articol este Teodor Raileanu, fost ziarist si actual chitarist in trupa ieseana Her Funky Subjects.
Have A Drink On Me - live@ Teatru Fix
