Toulouse Lautrec: Portrete de eroi

In 1896, cand un prieten ii marturisea admiratia pentru peisajele cu Sena la Giverny pictate de Claude Monet, Henri Toulouse-Lautrec l-a intrerupt brusc: “Nu exista decat personajul, peisajul este si trebuie sa fie nesemnificativ, doar un accesoriu: un peisagist nu este decat un artist neslefuit. Peisajul nu trebuie sa serveasca altui scop decat cel de a imbunatati intelegerea caracterului personajului... Ce personaj ar fi scos Monet daca nu ar fi pictat peisajele.”

Nu stiu daca alegerea numelui trupei a venit inainte sau dupa ideile cantecelor ce se regasesc pe album, dar daca la inceput Toulouse Lautrec a fost doar o forma fara fond, spiritul personalitatii nonconformiste a celebrului pictor post-impresionist francez a invadat si substanta muzicala a formatiei, nu numai suprafata ei. Pentru ca, orice s-ar spune, la nivel de imagine n-ai cum sa nu observi eforturile constante ale membrilor ei de a afisa un look cu pretentii de mic-burghez esuat intamplator si nedrept intr-un cartier bucurestean, care-si simte si cultiva (cu rafinament) superioritatea intelectuala incercand in acelasi timp sa nu-i alunge nici macar pe cei care nu-l inteleg. In fond, si mimetismul ori snobismul muzical al unei parti a publicului sunt bune atunci cand orgoliul de artist tanjeste dupa formele de recunoastere a valorii (sali pline, palcuri de fani isterizati, difuzari la radio si tv, etc).

Dar nu despre caciulile de blana, sticlele de vin rosu nelipsite din scenografia emisiunilor sau concertelor la care participa, fotografiile (majoritatea cu un mesaj mult peste photoshoparile gretos estetizante cu care se promoveaza alti actori din peisajul muzical romanesc) care provoaca nu doar ochiul sau felul destept in care folosesc social media si nu numai pentru a comunica e vorba aici, desi fac si ele parte din concept.

Prins in antagonismul dintre urat si frumos, Lautrec portretizeaza impertinentul, aristocratul, provocatorul, tandrul, exoticul, dar si obscenul cu o indiferenta pe cat de necrutatoare pe atat de plina de compasiune. Formatia Toulouse Lautrec captiveaza cu modul in care surprinde “pe banda” fragmente ale unei societati post-post-moderne, asa cum pictorul ridica valul sub care se ascundea declamata decenta a burgheziei franceze.

Astfel, Porno, Apartman, Blackiemale, Yesman, Wonderwoman, Dizzy Rubber Wheel, Steward, Barman sunt eroii necunoscuti ai benzilor desenate de banalul cotidian. Ei sunt personajele pe care Toulouse Lautrec le pune in mijlocul peisajelor sonore dominate de liniile accentuate de bas si riff-urile de chitara ce se lipesc ca niste ventuze de creier, cerand imperativ replay. Toate cantecele sunt purtatoarele de mesaj: refrenul celei mai bune piese de pe album,“Te spun ca ai pistrui pe sani”, e doar pretextul unor viziuni cinematografice dupa nuvele de Cortazar (Te spun). Ironia la adresa omniprezentei kitsch-ului – Hercule Poirot e trimis sa dezlege mistere la pensiunea Agathe Christie de pe marginea DN1 - nu rezulta din malitiozitate (Domino). Dimpotriva, satira e plina de simpatie calda: “Imi place cand sunt porno/ Radio-ul canta mono/ Fetele ma striga Bono” (Porno).

Pe fundalul sonor al unei chitari ce-mi aduce aminte de Frusciante in vremurile lui bune, Dizzy trage concentrat (“Please don’t talk to me while the music is loud”) de volanul de cauciuc al masinii, un adevarat Noe modern care-si infrunta frica de a nu-si pierde Arca in valurile zbuciumate ale traficului de pe soselele patriei (“Dizzy Rubber Wheel/ Have no fear, have no fear!”), poate un viitor accesoriu de road-movie. De Catalin Rulea stiam doar ca e un foarte bun artist vizual, asa ca pana sa aflu ca a scris mai toate piesele de pe album am cautat pe google sa vad daca nu a copiat de undeva metafora cu “you’re the queen of the resistance” (Someone Took Life As It Came), insa n-am gasit nicio referinta compromitatoare.

Compromitator este insa refrenul in engleza “I wanna dress up like a lady/ He Said” al piesei in franceza (Manifesto) care deschide albumul, mai ales daca ne gandim ca Domino se poate citi si “Domin-o” sau “Do me now”, rectificat mai tarziu in Blackiemale (“I’m Blackiemale/ But I’m not for sale”) doar pentru a reveni (When I’m Alone) cu “When I’m alone with you/... Open your arms, open your mind/ Let’s do it”. Nu in ultimul rand, interesanta este si Wonders, unde invitat este Andreas Aron, care rupe putin ritmul ce risca sa devina monoton la un moment dat.

In timpul vietii lui Lautrec, tehnica reproducerii cunostea o mare dezvoltare: desene in reviste, schite in ziare, litografii in caietele-program ale teatrelor, reclame pe pereti. Amplificarea importantei desenului si a liniei ii da posiblitatea sa redea imaginea nefardata a sfarsitului de secol: acolo rezida importanta artei lui Toulouse-Lautrec. Intr-un peisaj muzical dominat de falsuri si copii nereusite, meritul celor 16 piese ce alcatuiesc conceptul “Heroes”, manifestul de debut al lui Apartman, Dizzy si Greenman, vine prin elementele de originalitate nascute din incercarile lor de a reinvia savuroasa decadenta a numelui pe care l-au revendicat.