- 2944
Reteta pentru chatarsis cu opera baroc
Indiile galante de la Opera Nationala din Iasi e un spectacol refacut de Andrei Serban dupa mai vechea montare de la Opera din Paris, din 2004. Eficient acest „import” pentru scena ieseana, obisnuita cu traditia „recitarilor”. Andrei Serban provoaca spectatorul pe mai multe paliere, incercand, si cu subtilitate, si cu abordari neconventionale, sa-l scoata din deprinderile lui „asist si privesc”. Opera, balet si baroc – iata de la inceput o triada aparte, putin abordata in spatiul iesean. Iar daca la acest nucleu se juxtapun si alte elemente, care par a veni din zone cu totul diferite, cum ar fi influentele asiatice sau ritmurile hip-hop-ului am putea crede ca spectacolul are toate sansele la insucces. Sala insa e, la sfarsit, in picioare si aplauda cu frenezie pe versurile „Forêts paisibles,/ Jamais un vain désir ne trouble ici nos coeurs./ S’ils sont sensibles,/ Fortune, ce n’est pas au prix de tes faveurs” („Paduri linistite,/ Niciodata inimile noastre nu vor fi tulburate aici de vreo dorinta desarta./ De sunt ele sensibile,/ Fortuna, nu e din pricina favorilor tale”). Nici cel mai acid critic nu poate ramane imun atmosferei celebrative de la finalul reprezentatiei.
De fapt, ce face Andrei Serban cu opera lui Rameau pentru a parcurge drumul de la sunet la imagine si de la traditie la modernitate, putand sa imbine atat de dibaci aparent cele mai indepartate arii? In primul rand, artistul stie perfect ca barocul - atat in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, cat si in secolul XXI – e o arta a fascinatiei, de o treatralitate evidenta, care captiveaza ochiul cu butaforiile sale. Astfel ca nu doar Regele Soare se bucura de lumina si artificiosul scenei, dar si privitorul din 2013 se in-canta de Indiile galante – acest regal de sunet si culoare, acest univers fecund in conventii si insemne, unde orice pare ca e posibil. Libretul (semnat de Louis Fuzelier) e un pretext pentru ca imaginatia regizorului sa creioneze cele mai inedite analogii, sa adune simboluri in cele mai nebanuite ecuatii si sa calatoreasca intre lumi fictive cu o mare usurinta. Cand artistul monta prima oara aceasta opera la Paris, a avut parte de o experienta revigoranta, recuperand pe aceasta cale o perioada de nelinisti si insatisfactii personale. Spune Serban, iar noi azi simtim la fel in fata exploziei de buna dispozitie: „Gratioasele zeite ale teatrului baroc mi-au spulberat, cu bucuria si increderea lor in triumful dragostei, si ultimele ramasite ale melancoliei. Ce usurare!” (O biografie, Editura Polirom, p. 354).
Patru povesti de dragoste – care ies, in viziunea regizorului, dintr-un ou care ascunde, ca in credintele hinduse, esenta sacrului – se nasc pe scena, configurand aceeasi tema cu variatiuni: iubirea – irationala, nebuneasca, uimitoare – invinge orice bariere si castiga cu arme numai de ea stiute batalia cu ura, indiferenta sau absurdul lumesc. De fapt, feeria din universul zeitatilor, acolo unde domnesc Hébé si Bellone, e punctul de pornire pentru Andrei Serban spre a privi cu lirism si umor in interiorul relatiei masculin-feminin. Misterioasa, debusolanta, complicata relatie. Si chiar daca doamnele poarta peruci, chiar daca domnii sunt fardati sau se lupta cu spada, amorul e la fel de nostim, elucubrant si jovial ca si in zilele noastre. Stam la birouri, in spatele monitoarelor, dar suntem la fel de pretiosi – poate nu in gesturi sau limbaj, poate mai degraba in haine si accesorii – si suferim de aceleasi tradari, lacrimi inutile sau ne punem felurite masti, ascunzand dincolo de ele frica noastra de singuratate, razboiul dintre simtire si ratiune. Andrei Serban, fie ca infatiseaza o Turcie nocturna, fie un peisaj apocaliptic din Peru, fie un interludiu, nu uita sa aminteasca de faptul ca si pe vremea jupoanelor si a brocartului, dar si in era hip-hop-ului, cu totii alergam dupa vise, dupa putina afectiune, uneori fara sa ne intelegem, fara a fi rationali in cautarea noastra neobosita.
Intamplarile cu happy-end nu fac altceva decat sa aduca surasul pe chipul spectatorului absorbit de fascinatia muzicii atat de vii si a scenografiei luxuriante. Pentru cateva momente, alaturi de Émilie si Valère, de Phani, Don Carlos si Huascar, de Zima si Adario, publicul se desprinde de realitatea prezentului si aluneca pe nesimtite in magia pe care au pregatit-o, ca intr-un dialog intre veacuri Rameau si Serban. Importanta aceasta potiune oferita iesenilor, caci sunt atat de putine azi acele productii – de teatru sau opera – care sa te determine a iesi din timpul exterior si a intra, cu totul, in cel scenic. Iar daca regizorul, impreuna cu toata echipa de realizatori, ajung sa obtina un asemenea efect inseamna ca inca mai exista retete pentru catharsis.
Despre baroc, muzicologul Philippe Beaussant spunea ca e arta in care se face posibila intalnirea armonioasa a contrariilor. Rubens o arata in pictura, Tristan l’Herminte in poezie, Corelli in concertele sale pentru viori. Si pe buna dreptate, cate ceva din liniile fluide ale lui Rubens sau din metaforele liricii baroce se regaseste in montarea lui Serban. Aici soarele si luna se intersecteaza pe fundalul scenei, naturalul si teatralitatea coexista, iar realitatea migreaza in fantastic. Un Cupidon acrobat si acrobatii instrumentale, corul care patrunde in loje, in stal si la balcoane printre spectatori – prezente neasteptate care presara in sala petale de trandafiri spre placerea tuturor – sunt semne pe care regizorul le lasa a desfata ochiul si a impresiona retina, pentru ca viata omului e ca o Indie galanta unde orice este posibil: combinatii sonore escaladante, evenimente surprinzatoare ce se pierd fara urma prin meandrele memoriei, bizarerii fel de fel si o eruptie de lumina si culoare.
Cu roluri pe masura fortei lor vocale si actoricesti, impresioneaza soprana Lacramioara-Maria Hrubaru-Roata (in rolul Zima), dar si baritonul Jean-Kristof Bouton (in rolul lui Adario) - carismatici, indrazneti si spectaculosi. Gratia si performantele celorlaltor solisti vocali nu sunt aspecte de omis, iar cadrul se completeaza cu balerinii si corul Operei care reusesc sa faca fie corp comun, fie sa se individualizeze in personaje pline de savoare. Manuitor entuziast al baghetei, dirijorul Gabriel Bebeselea se lasa contaminat de virusul festivismului. Dinamismul scenic este asigurat de scenografa Marina Draghici si de coregrafa Blanca Li, miscarea si decorul metamorfozandu-se sub ochii spectatorilor – martori ai abundentei si ai minunatiilor.
