Povesti cu fantasme si corabii de pirati la final de stagiune

Am spus ca a fost un concert contrastant pentru ca, daca in prima parte piesele au fost extrem de lente si molatice, in partea a doua am asistat la o adevrata dezlantuire de forte. Ca de obicei, am facut un scurt schimb de impresii cu Filip Papa.

“Imaginatia, fantezia sunt cele mai importante arme pentru a pune in evidenta ceea ce a dorit compozitorul. Prima imagine a fost clara, ai vizualizat-o si tu dar mai departe daca nu schimbi registrul interpretativ, devine de nesuportat.”

AltIasi: In afara de Seherazada lui Rimsky-Korsakov, nu cunosteam nicio lucrare a celorlalti doi compozitori din program. Mi-au placut si Noaptea Transfigurata si Adagio. Ambele au creat o stare de reverie. Totusi mi s-au parut cam lente. La un moment dat chiar am avut senzatia ca isi pierd unitatea, ca nu le mai pot percepe ca pe un intreg, ci mai degraba ca pe masuri disparate. Mi s-a parut ca mesajul sau sentimentul pe care ar trebui sa-l transmita nu mai ajunge la mine, ci se evapora. Chiar recunosc ca incepusem la un moment dat sa ma plictisesc. De ce oare, tinand cont ca mi-ai spus de la inceput ca sunt niste lucrari extraordinar de frumoase?

Filip: In fapt aceste lucrari sunt superbe, dar interpretate cum se cuvine. Sunt niste piese de atmosfera, de subtila sensibilitate ce trebuie puse in valoare prin precizia si concizia realizarii tehnice. Or in momentul in care acest lucru nu se intampla si interpretarea nu are pic de fantezie poetica creatoare, aceasta muzica devine extreme de plictisitoare.

AltIasi: Totusi inceputul de la Noaptea Transfirugata m-a “prins”. Foarte frumoasa mi s-a parut trecerea temei de la un grup de instrumente la altul. Stii care a fost senzatia? De adiere de vant si fosnet de frunze. Chiar puteam sa vizualizez si sa simt atmosfera unei paduri in miez de noapte, cu tot felul de umbre si “soapte”. O tonalitate chiar misterioasa as spune. La un moment dat m-am simtit ca intr-un film al lui Hitchcock, sau cum spuneai tu, ca intr-o casa bantuita. Foarte realist redata atmosfera cu ajutorul notelor muzicale. Dar cumva, undeva, pare ca s-au imprastiat notele si nu au mai avut aceeasi putere de sugestie.

Filip: Tocmai spuneam ca imaginatia, fantezia sunt cele mai importante arme pentru a pune in evidenta ceea ce a dorit compozitorul. Prima imagine a fost clara, ai vizualizat-o si tu dar mai departe daca nu schimbi registrul interpretativ, devine de nesuportat.

AltIasi: Am citit ca fragmentul de Bruckner, Adagio, face parte din Cvintetul de coarde in Fa major. Sunt foarte curioasa cum a fost adaptat pentru o intreaga orchestra. Cand ai cate un instrument cu partitura lui, mi se pare mai usor de stabilit si redat dialogul dintre instrumente. Dar cand ai mai multe instrumente din fiecare categorie (si numar diferit de instrumente per categorie), oare cum reusesti sa pastrezi proportia sunetului, in asa fel incat nici sa nu acopere cei mai numerosi pe cei mai putini, si sa nu ramana nimeni in “umbra”? Aranjamentul pentru orchestra cine il face? Dirijorul sau compozitorul scrie o varianta si pentru orchestra?

Filip: In acest caz este o transpunere ad literam a textului muzical, fara nicio modificare. Dozajul nivelurilor dinamice dintre partide, proportia dintre grupuri sau solisti ii revine exclusiv dirijorului. Pot sa spun ca exact acest lucru l-a realizat cel mai putin Rony Rogoff in aceste doua lucrari din prima parte a concertului.

“Am ramas surprins de transformarea pe care a suferit-o maestrul la pauza. Parca era alt om, cu energie, dedicatie, cu foarte mult talent. Dupa parerea mea unul dintre cei mai talentati dirijori care au venit la Iasi in ultimii ani.”

AltIasi: Am fost foarte placut surprinsa de partea a doua a concertului. O explozie de energie si sunet, o alternare extraordinara a intensitatilor, bine dozate si punctate. Dupa moleseala din prima parte, recunosc ca aveam anumite indoieli in ceea ce il privea pe dirijor. Desi mi-am promis ca nu mai vin la concert cu asteptarile “la pachet”, de acasa, nu am reusit nici de aceasta data sa ma tin de cuvant. Citisem despre Rony Rogoff ca a fost studentul si prietenul apropiat al maestrului Sergiu Celibidache. Asadar m-am asteptat la un concert pe masura celui dirijat de Eugen Sarbu. Prima parte, insa, nu mi s-a parut ca s-a ridicat la inaltimea asteptarii. In afara de gestica lui Celibidache (de care mi-am amintit din vechile inregistrari ale maestrului), nu am remarcat nimic iesit din comun. Impresia s-a schimbat in partea a doua cand am vazut ce se poate face cu o partitura minunata si cu muzicieni profesionisti.

Filip: Da, intr-adevar si eu am ramas surprins de transformarea pe care a suferit-o maestrul la pauza. Parca era alt om, cu energie, dedicatie, cu foarte mult talent. Dupa parerea mea unul dintre cei mai talentati dirijori care au venit la Iasi in ultimii ani. Dar vezi tu, el nu bate masura, ci dirijeaza muzica, fraza muzicala, starea, acumuleaza energia eliberand-o la momentul oportun, spre disperarea orchestrantilor care vor tactarea masurii, astfel fiindu-le mai simplu sa se sincronizeze. De altfel acelasi lucru i se reprosa si maestrului Ion Baciu pe vremuri. Am avut placerea sa cant sub bagheta domniei sale si pot sa va spun ca se asemana ca stil cu Rony Rogoff. Ambii m-au cucerit.

AltIasi: Am putut vizualiza fiecare moment, fie ca era o lupta a piratilor, fie o atmosfera romantica in care Seherazada isi deapana povestile, fie plutirea lina a unei corabii. Mi se pare incredibil cum un compozitor de origine rusa a reusit sa redea acea atmosfera orientala intr-un mod atat de autentic.

Filip: In primul rand nu are nicio importanta originea artistului fie ca vorbim despre creatie fie despre interpretare. Gandeste-te doar la marsul turc al lui Mozart sau la Rondo alla turca. Dar daca tot ai amintit de aceasta, Imperiul Tarist avea in componenta foarte multe tari orientale si muzica traditionala a acestora era foarte cunoscuta mai ales unor creatori care au experimentat. Si nu in ultimul rand gandeste-te la perioada de creatie din care face parte Korsakov, era una destul de extravaganta.

AltIasi: Am remarcat solo-urile de vioara ale lui Gheorghe Margineanu. Stiu ca ai avut niste obiectiuni, dar mie, per total, mi-a placut foarte mult. Evident si solo-urile de oboi si clarinet. Am observat ca si la aplauze publicul a fost foarte entuziast si generos cu solistii.

Filip: Ca sa fiu elegant cu colegii mei am sa numesc doar patru instrumente: oboi, violoncel, clarinet, fagot.

AltIasi: La fiecare concert vorbim despre “firul rosu” sau strategia programului. La concertul din seara aceasta mi s-a parut o alegere stranie, o discrepanta destul de mare intre tonalitatea si ritmul primei parti si cea de-a doua parte. M-am obisnuit cu o crestere gradata a tensiunii pe parcursul unui intreg concert si cu o alternare a momentelor, in asa fel incat sa nu se alunece in monotonie. Crezi ca a fost intentionata impartirea aceasta a programului (foarte lent – foarte dinamic)? Care sa fi fost gandirea in spatele alegerii?

Filip: Gandirea la baza a fost buna cu conditia ca prima lucrare, Schonberg, sa fi fost interpretata cu mai multa energie, mai cu viata, ca o adevarata uvertura in deschiderea concertului. Daca lucrurile ar fi stat asa, atunci Adagio de Brukner-prin contrast- ar fi avut exact efectul scontat, de liniste, de meditatie inaintea furtunii din final. Aceste doua lucrari din prima parte a concertului sunt foarte delicate din punct de vedere tehnic, ele fiind scrise pentru formatii de sextet si cvintet, cu alte cuvinte muzica de camera. In varianta orchestrala sunt abordate in special de orchestre de camera de sine statatoare care au experienta si supletea necesare unui asemenea gen muzical. Dar cand desparti o orchestra simfonica in doua si incerci sa obtii acelasi rafinament si transparenta a sunetului cu peste treizeci de muzicieni in loc de cinci sau sase, nu vei reusi. Acesti doi geniali compozitori Schonberg si Brukner au intuit foarte bine acest lucru pastrand aceasta muzica in sfera intimitatii.