- 3693
Opera ieseana creste andante
Gustul meu muzical a fost cultivat inca din copilarie de catre parinti, impatimiti ai operei si ai muzicii de calitate. Astfel, in timp, mi-am format o parere (pertinenta as spune) despre ce inseamna opera, ce poate ea transmite si cum trebuie sa o percepem. Desigur, fiecare dintre noi are o viziune pur subiectiva si poate ceea ce unuia i se pare slab calitativ, altuia ii poate parea o capodopera. Insa cred cu tarie ca toti cei care indragesc opera si frecventeaza spectacolele sustinute de catre Opera Romana din Iasi pot fi de acord cu mine asupra faptului ca dupa ani de zile de spectacole relativ mediocre, ce nu aduceau nimic nou sub soare, ci urmau aceleasi tipare clasice, deja intrate in rutina, se poate observa o ascensiune evidenta in ceea ce priveste opera ieseana, o schimbare de registru ce nu poate fi decat benefica.
De acest lucru m-au convins spectacolele la care am mers de la inceputul stagiunii, dintre care Tosca mi s-a parut o cel mai bun de pana acum. S-au scris destule articole deja in presa locala cu privire la succesul inregistrat de opera lui Giacomo Puccini, care prin insasi esenta ei este o capodopera. Trebuie sa recunosc insa ca regia, decorul si nu in ultimul rand interpretarea celor de pe scena m-a emotionat profund si a trezit in mine un oarecare sentiment de mandrie. Meritul cred ca este intr-o foarte mare masura a regizorului bulgar Ognian Draganoff si a scenografului Boris Stoynov, care au reusit sa creeze din scena neincapatoare a Casei de Cultura a Studentilor o lume potrivita Toscai: puternic vizuala si in acelasi timp subtila prin detalii.
Intriga nu este extrem de complexa: artistul Cavaradossi decide sa il apere si sa il ascunda pe Angelotti, prizonier evadat din mainile lui Scarpia, om al bisericii ce nu este insa decat insusi intruchiparea raului absolut. In aceasta poveste intervine Tosca, iubita lui Cavaradossi, cantareata talentata ce in final, aflata intr-o situatie aparent fara iesire, il ucide pe Scarpia cu sange rece. Toate cele trei acte au avut un impact extrem de puternic asupra spectatorului, nu numai datorita ariilor interpretate cu maiestrie de catre solisti si de catre cor, dar in special datorita decorului, a costumelor si a diferitelor jocuri scenice ce au sugerat in permanenta ideile de substrat ale operei. Aplauzele au fost furtunoase si binemeritate si cred ca toata lumea din sala de spectacol a fost incantata de aceasta reprezentatie care a intrecut cu mult asteparile publicului.
Ulterior, pe 17 noiembrie am mers si la Samson si Dalila, opera de Camille Saint-Saens, dar care dupa succesul Toscai a fost poate un pic dezamagitoare. Ar fi o greseala din partea mea sa spun ca aceasta opera a fost cu mult inferioara, intrucat ele difera fundamental, atat prin tema abordata, prin muzica si stil (care la Samson si Dalila este mult mai sobru). Sunt de acord ca deseori sugestia este mult mai importanta si relevanta decat o interpretare explicita, dar exista anumite cazuri cand acest principiu nu se pote aplica cu succes. Acesta a fost si cazul punerii in scena a operei Samson si Dalila. Decorul a fost slab, scenografia de asemenea si balerinii pareau ca nu erau suficient de pregatiti pentru a putea impresiona publicul relativ numeros. Fondurile sunt insuficiente pentru a putea face rost de un decor impresionant, dar in acelasi timp, dupa o reprezentatie la standarde inalte ca Tosca, vedem ca se poate! Cei ce au salvat spectacolul au fost solistii si corul, a caror arii au fost deseori fara cusur.
Cu toate acestea, sunt absolut convinsa ca Opera Romana din Iasi se inalta, incet incet si ca in timp va redeveni ce a fost candva, si anume una din cele mai importante institutii din Iasi si una dintre cele mai renumite din tara. Astept cu nerabdare urmatoarele spectacole pentru a ma convinge ca nu ma insel si va invit pe toti sa frecventati opera ieseana. Nu veti regreta.
*Guest writer pentru acest articol este Ina-Maria Mitu, redactor al revistei Alecart.
