Mostra de Iasi Guitar Festival

Se-ntampla uneori sa fii omul vremii. Adica sa te mohorasti odata cu ea sau sa iesi din tine de fericire daca pare si ea binevoitoare. Dar se poate sa fii si omul locului, sa te incurce un scaun incomod sau sa te fixezi pe o hartie aruncata aiurea, de sa-ti stinghereasca toata ziua. Or asta e periculos cand atentia trebuie sa-ti cada pe cu totul altceva. Cum ar fi pe muzica. Cum ar fi… pe T-Jazz Band, care a primit un loc de onoare in cadrul Iasi Guitar Festival  - ultima zi a fost a corzilor, clapelor, tobelor si celorlalte elemente de percutie ale celor cinci membrii ai ei.

Dar inainte de a-mi scoate nemultumirile la rampa, dau povestea cu cateva minute in urma. Iar asta pentru ca, inainte de a se intra in atmosfera jazz-fusion cu care s-a laudat afisul in ziua respectiva, au fost aplaudati castigatorii concursul de chitara electrica (apropo, locul I i-a revenit lui Alex Amariei), patru dintre ei aducandu-si indemanarea pe scena in cate o demonstratie – genul muzical e lesne de ghicit: rock – amplificata de un negativ ce dadea amploare gesturilor lor scenice. Mai ales Andrei Cerbu, un baietandru la vreo 11-12 ani le-a prins gustul si a animat publicul pe piesa Highway to Hell a celor de la ACDC.

Lucrurile au decurs rapid, curat, fara a fi nevoie de pauze din ratiuni tehnice sau mai stiu eu din ce alte neajunsuri si iata ca cei de la T-Jazz Band (T-ul, ni se spune, vine de la “teachers”) au ajuns in fata publicului. Aveau o muzica aromata ce trebuia adusa publicului, care, daca tot veni vorba, era de doua ori mai mic decat numarul scaunelor din sala (si unde eu ma asteptam la un entuziasm la cote mari, vizibil numeric, in seara aceea). Sunetul s-a aratat bun de la inceput pana la sfarsit, iar spectatorii, asa rari cum erau, s-au dovedit atenti la fiecare interventie muzicala, fiecare nuanta mai de efect fiind rasplatita cu aplauze (nu exagerate) sau chicoteli admirative – solo-ul lui Lucian Rusi la baterie a avut ceva de spectacol in el!

Sa fi cantat vreo 10-12 piese T-Jazz Band, iar asta in aproximativ o ora si jumatate. Oricum, nu mi-a trebuit atat de mult ca sa inteleg ca ei fac o muzica de noapte tarzie, atat de potrivita unei cafenele sau unui bar in care fumul de tigara leaga nu doar tot aerul, dar si piesele intre ele. Sunt convinsa ca publicul s-ar fi simtit mult mai in largul lui in fata unor masute rotunde de lemn, intr-o relaxare neglijenta, ce l-ar fi incurajat sa transforme de obicei discretele batai din picior in ritmul pieselor in miscari mult mai ample. In schimb, jazz-ul a fost programat in plin soare, ceea ce nu a ajutat cu vreo introducere in starea de spirit ceruta de o astfel de muzica, pusa atat de nepotrivit intr-un decor cu perdele de un bleu hilar de comunist, in Casa de Cultura a Studentilor. Si-apoi, au mai fost si reflectoarele, care se aprindeau in cele cateva secunde dintre piese drept in ochii publicului, parca intentionat scotandu-l de fiecare data din boemul muzical.

Mai degraba alerta decat languroasa, muzica marca T-Jazz Band a fost totusi captivanta, in ciuda cadrului care, cel putin pe mine, incerca sa ma faca absenta. Lumea a plecat acasa destul de multumita, dar parca n-a aplaudat pe saturate…