La o sueta cu doua viori, o viola si un violoncel

Am vrut sa inteleg mai bine de unde acea stare de bine si sa aflu mai multe despre ce inseamna sa creezi emotii si sa ridici publicul in picioare cu doua viori, o viola si un violoncel. Asa ca am stat din nou de vorba cu prietenul AltIasi, Filip Papa, membru al cvartetului Ad Libitum. Cu alte cuvinte, am obtinut informatii “din culise”. 

“Dl. Schubert va roaga sa nu uitati sa va deschideti telefoanele la sfarsitul concertului”.

AltIasi: M-ai intrebat ce am simtit la concertul de joi seara. Ei bine, pot spune ca m-am simtit ca la film, in mintea mea se derulau imagini pe un fundal muzical. Muzica ma ducea in tot felul de stari. Si am vazut cum ati functionat ca o masinarie bine unsa. Mi-a placut cum reuseati sa comunicati intre voi. Era ca un dialog intre instrumente, ca niste prieteni care stau la o sueta si isi povestesc unul altuia si fiecare completeaza pe celalalt cu cate o parte a povestii. 

Filip: Aici tine si de personalitatea omului, cat este de comunicativ. Comunicarea asta poate fi explicita, dar foarte mult ne-explicita: o mica respiratie pe care o auzim numai noi, miscarea unei maini, a unei articulatii etc. Exista destul de multe dialoguri intre vioara si violoncel, intrebari si raspunsuri. Acest lucru se observa atunci cand interpretul face ce a scris compozitorul. Este scris in partitura, dar este foarte greu de realizat. Muzicologic vorbind, trebuie sa descoperi aceste dialoguri si sa le pui in practica. 

AltIasi: Eu am avut tot timpul sentimentul ca asa trebuie sa fie, ca este ceva natural. 

Filip: Asa ar trebui sa fie, dar in momentul in care ai putea face comparatie intre mai multe formatii de cvartet intr-o stagiune, ti-ai da seama daca acest dialog se intampla de la sine, pentru ca asa e normal si obisnuit sau nu. Eu spun ca nu e chiar asa natural. Presupune foarte multa munca pentru a obtine acest rezultat de lejeritate. 

AltIasi: Iar trecerile de la un instrument la altul erau absolut naturale. Tema este preluata foarte lin de fiecare instrument. 

Filip: Da, stiu despre ce vorbesti. Erau niste game descendente care treceau de la vioara, la viola si la violoncel. Ei, aceste lucruri noi le studiem foarte mult. Asta tine de tehnica cvartetului si de comunicare. Paradoxal, ceea ce tie ti se pare cel mai natural, este cel mai mult studiat. Este clar ca acest al doilea concert la Iasi alaturi de Alexandru (Tomescu n.r.) aduce un plus de coeziune si pot sa spun ca ma simt foarte bine cantand impreuna cu el. De la inceput cvartetul a sunat bine impreuna cu Alexandru, dar acum simt asta si cei din public si simt si eu. Sunt fericit ca pot sa spun ca am inceput sa pot canta cu adevarat… 

AltIasi: Mi-a placut reactia lui Alexandru (Tomescu n.r.) cand a sunat telefonul cuiva in sala, in timpul fragmentului de Schubert. A fost foarte diplomat cand a spus ca “Dl. Schubert va roaga sa nu uitati sa va deschideti telefoanele la sfarsitul concertului”. 

Filip: Da, a fost amuzant. Este imposibil sa nu existe diferite elemente care sa deranjeze la un moment dat: cineva tuseste, altul stranuta, altul si-a uitat telefonul deschis. Dar eu prefer sa vina omul la concert si sa tuseasca, decat sa stea acasa. Nu ma deranjeaza pe mine pe scena atat cat ii deranjeaza pe ceilalti din public. 

AltIasi: Vis a vis de muzica de camera, chiar vroiam sa te intreb daca nu simti vreodata ca muzica pe care o cantati se pierde intr-un spatiu atat de mare ca o sala de concerte. Muzica de camera a fost creata, totusi, pentru spatii mult mai mici si pentru un numar mai mic de muzicieni. 

Filip: Desigur ca este ceva mai dificil sa umpli cu sunet un spatiu mai mare, dar cu cat sunetul este mai piano, mai incet, cu atat publicul devine mai atent. Aseara, de exemplu, noi am executat niste pianississimo-uri, deci de 3 ori mai incet decat piano-ul, care sunt aproape in-auzibile, foarte greu de realizat, dar care capteaza atentia publicului. Publicul face o liniste extraordinara, ca sa poata auzi, ei venind din zgomotul urban cu urechea obisnuita cu un nivel acustic mai slab al perceptiei acestor nuante extreme. Captarea atentiei, linistirea urechii este foarte importanta. Plus ca si instrumentele ne ajuta sa dam mai mult. Fata de perioada in care au fost scrise aceste cvartete, instrumentele au evoluat. Desi erau practic aceleasi instrumente, foloseau alte coarde, alte arcuse, alte caluse (obiectul de lemn pe care se sprijina coardele) si sunau mult mai incet. Daca ai fi cantat cu instrumentele de pe vremea lui Paganini aici in sala, nu s-ar fi auzit atat de intens. Acum folosim coarde din titaniu, otel. Instrumentele suna acum mult mai tare decat sunau inainte. 

“Trebuie sa stii acum ca strategia de program este de a reusi sa recuperam repertoriul pe care l-am avut alaturi de Adrian Berescu.”

AltIasi: Spuneam ca am avut o senzatie de bine, de relaxare, ascultand programul vostru. Sigur ca se datoreaza interpretarii, dar si repertoriului ales. Cum ati ales repretoriul? 

Filip: Trebuie sa stii acum ca strategia de program este de a reusi sa recuperam repertoriul pe care l-am avut alaturi de Adrian Berescu. Este absolut numeros, cateva sute de lucrari in repertoriu, Alexandru (Tomescu) urmand sa le recupereze, bineinteles, impreuna cu noi. Nu se poate spune ca ai cantat o lucrare de 5 – 10 ori si gata, o poti canta oricand imediat. Exista acolo undeva in memorie, dar de fiecare data cand o reiei o re-creezi si nu e usor. Pentru el este inca si mai greu. Si atunci politica noastra repertoriala este de a recupera cat mai repede lucrarile cela mai importante si frumoase. Dar nu ai cum sa faci intr-un timp scurt de 1 an, 2, 300 de lucrari si atunci trebuie sa incepi cu cele mai importante. 

AltIasi: Dar cum le-ati alaturat? De ce aceste 3 compozitii in acelasi program? 

Filip: Nu este o intamplare. Pentru ca toate sunt in tonalitatea Do, minor si major. Revin la observatia ta ca ti-a indus o stare de bine, te-ai simtit confortabil. Pentru ca lucrarile au fost predominant majore. Totusi, la Mozart, desi este in Do Major, cvartetul este de un dramatism aparte. 

AltIasi: Care este distinctia intre Do minor si Do major, pentru cineva care nu a studiat teoria muzicala? 

Filip: Tonalitatea Do major este o tonalitate solara, foarte deschisa, limpede, generoasa si sincera. Deoarece dispozitia corzilor la instrumentele noastre cuprinde intregul ambitus (violoncelul are coarda Do este cea mai groasa, viola la fel si se duce pana la corzile Mi ale viorilor), un acord amplu desfasurat cu Do in bas la violoncel si Mi liber la vioara suna foarte deschis. De aceea aceasta tonalitate este foarte potrivita pentru instrumentele de coarde, favorizeaza foarte mult constructia instrumentelor noastre. Do minor, pe de alta parte, este o tonalitate intunecata, dramatica. Schubert a ales-o, ai vazut ca in prima lucrare alterneaza starile de angoasa, de spaima cu starile de incantare fenomenale. 

AltIasi: Exact aceasta alternanta am suprins-o in lucrarea lui Schubert. Nu te lasa sa cazi prea mult intr-o anumita emotie. Imediat te scotea si te trecea in alta. 

Filip: Asa este, in special la Schubert. 

AltIasi: Am simtit acest lucru si la celelalte compozitii. 

Filip: Da. La Mozart, de exemplu, a fost al 6-lea cvartet dedicat lui Haydn. Este foarte elaborat. Are o anumita coordonata Beethoveniana. Se apropie putin si din acest motiv face niste ruperi foarte bruste intre stari, o intrepatrundere intre stari. Inceputul acestui cvartet “al disonantelor”, transmite o stare aparte. O putem asemui cu inceputul cvartetului de Beethoven, care incepe in aceeasi stare. 

AltIasi: Chiar ma bucur ca ai mentionat aceasta asemanare. Ascultand cvartetul lui Beethoven, m-am si gandit ca daca nu as fi stiut de la inceput ca este vorba de compozitia lui Beethoven, as fi fost tentata sa cred ca acesta ar fi putut fi Cvartetul Disonantelor. 

Filip: Uite, o chestiune interesanta. Pascal Bentoiu a scris peste ani un cvartet care este supranumit Cvartetul Consonantelor si care are ca citat inceputul cvartetului lui Mozart. El suna diferit, dar incepe aproape la fel, tot cu aceasta pulsatie a violoncelului si se suprapun acele voci ca niste lumini, ca niste stelute care incep sa luceasca in intuneric. 

AltIasi: Foarte apasatoare starea transmisa in cvartetul lui Mozart. Si totusi, tin minte ca data trecuta spuneai ca la vremea respectiva, acest inceput al cvartetului a fost ceva iesit din comun, socant. De ce? Pentru ca eu, ascultandu-le acum, cu urecehea de secol XXI, nu gasesc nimic socant. 

Filip: Pentru ca pe atunci nu se scria asa. De exemplu, acest Cvartet al Consonantelor scris de Bentoiu se numeste asa pentru ca ce era pe vremea lui Mozart o disonanta, a devenit acum o consonanta. Ce se intampla? Muzica, in evolutia ei, initial in Baroc, in perioadele dinainte de Vivladi, era compusa numai in intervale perfecte. De atunci s-au tot introdus si alte intervale imperfecte iar astazi se scrie chiar cu sfert de ton, cu note aproximativ false care deranjeaza in mod voit urechea. Sunt lucruri care s-au dezvoltat, dar nu stiu daca intr-o directie foarte buna. Pentru mine totul culmineaza cu Clasicismul si Romantismul. De asta suntem fericiti ca ne putem permite inca sa facem programe de genul asta. Pentru ca in alte cricumstante, festivaluri, concerte cu anumita tematica trebuie sa ai o politica repertoriala in care trebuie sa tii cont de natura festivalului, de tematica lui, de introducerea unor piese... nu poti sa-ti permiti astazi sa mai canti Schubert, Mozart si Beethoven.

“Mozart perzinta tot timpul si latura lui tragica, de aceea iese in evidenta atat de bine latura lui vesela, tocmai prin contrast: intunericul care naste lumina.” 

AltIasi: In aceeasi compozitie, Mozart a avut si momente apasatoare, dar si de luminozitate, care alternau. 

Filip: Mozart perzinta tot timpul si latura lui tragica, de aceea iese in evidenta atat de bine latura lui vesela, tocmai prin contrast: intunericul care naste lumina. 

AltIasi: E extraordinar cum reuseste sa imbine cele doua stari, facand foarte bine trecerea de la una la alta. Mi se pare foarte dificil sa redai o stare de o intensitate deosebita pentru ca in momentul imediat urmator sa treci la una total opusa, pe care sa o redai cu aceeasi intensitate. 

Filip: Acesti compozitori sunt foarte talentati, sunt monstri sacri ai muzicii, Mozart fiind varful. Dar dincolo de acest talent este si foarte multa stiinta si experienta. La Mozart, de exemplu, acest cvartet este printre ultimele. El mai are inca vreo 20 inainte de asta. El a testat la primele cvartete, dar a pasit pe un teren deja cunoscut, pentru ca inaintea lui Haydn a compus 84 de cvartete. Mozart le-a studiat si a avut deja niste sabloane pe care compunea direct. De aceea a dedicat lui Haydn o serie de 6 cvartete care sunt superbe si care se bazeaza pe structura lui Haydn. El insusi cand era mic era pus de tatal lui sa copieze partiturile lui Haydn, evident de mana. Si atunci, prin simpla copiere, a deprins mai bine structura. 

AltIasi: Tot la Mozart am constatat un asa zis pattern. Are niste acorduri pe care imi este destul de usor sa le recunosc. Daca ascult o compozitie a lui Mozart fara sa stiu ce si a cui este, pot sa spun ca in proportie de 80% sunt sigura ca este a lui Mozart. Nu mi se intampla la fel cu alti compozitori. 

Filip: Asta se intampla pentru ca Mozart este foarte personal. De exemplu, daca asculti voci de opera, sunt nenumarate: zeci, sute. Daca auzi o voce de soprana, de intrebi cine o fi, dar daca o auzi pe Angela Gheorghiu sau pe Monserat Caballe, le recunosti imediat vocile penbtru ca au o personalitate extrema. La fel si la Mozart. Semnatura lui in compozitii este extrema. Este mult mai personal decat orice alt compozitor. Similar se intampla si cu Beethoven. 

AltIasi: Totusi, in cazul cvartetului de Beethoven de la finalul concertului, daca nu stiam ca este Beethoven nu l-as fi recunoscut cu certitudine. As fi spus ca pare a fi Beethoven sau poate Cvartetul Disonantelor al lui Mozart, de exemplu, dupa cum spuneam mai devreme. 

Filip: Uite, un lucru extraordinar pe care il spui. Vezi tu, multa lume reproseaza ca “Iarasi Beethoven? S-a cantat de atatea ori! Mai veniti cu chestii noi.” Uite, spre exemplu, acest cvartet de Beethoven, desi nu pot baga mana in foc, a fost interpretat ultima data in cadrul integralei cvartetelor de Beethoven pe care am facut-o noi (Ad Libitum n.r.)  acum 5 ani. Ti se pare mult ca o data la 5 ani sa se cante o lucrare celebra a lui Beethoven? Mie nu. Adica Simfoniile lui Beethoven, intr-o stagiune intreaga, nu se canta de multe ori. De exemplu celebrul cvartet al lui Schubert, “Moartea si fata”, cred ca nu s-a mai cantat de 10 ani la Iasi. Chiar daca este atat de celebru, publicul merita sa i-l canti macar o data pe an. Si atunci revin si spun ca e ferice de cei care isi permit sa cante lucrari de genul asta. 

"E greu sa ridici oamenii in picioare din proprie initiativa."

AltIasi: Nici publicul nu este mereu acelasi, asa ca, repetand o lucrare, dai sansa si altora sa o asculte. Nici interpretarea nu este aceeasi. 

Filip: Asa este. In plus, programele trebuie si ele gandite, crescute, nu se canta intamplator anumite compozitii intr-o anumita ordine. 

AltIasi: Din concertul de joi seara, mie punctul culminant mi s-a parut la cvartetul lui Mozart. Dupa care a urmat pauza, iar la Beethoven am intrat intr-un fel de stare de amorteala.  

Filip: Desi Beethoven are niste accente dramatice… 

AltIasi: Da, si tocmai aceste accente ma trezeau din starea de amorteala. Trecerile neasteptate. Si parca se juca si cu asteptarile mele: cand aveam impresia ca se apropie de final si ca urmeaza acordurile de incheiere, deodata incepea tema de la capat. 

Filip: Da, face parte din strategia de alternare a emotiilor. 

AltIasi: Inca un lucru pe care l-am observat la Beethoven: acele acorduri pizzicato. Mi-a amintit de acordurile de jazz. 

Filip: Da, este o parte foarte interesanta. Jazzul oricum este pur de inspiratie simfonica. Contrabasul folosit in jazz nu are un sunet penetrant atunci cand se trage arcusul pe coarde, asa ca se recurge la acest pizzicato pentru a intensifica sunetul. Da energie. Din acest punct de vedere, cvartetul lui Beethoven este celebru pentru ca are aceasta parte cu mult pizzicato. Este foarte greu sa pui impreuna atacul cu arcusul si pizzicato. 

AltIasi: Ma intorc la Mozart si nu am putut sa nu remarc acele apogiaturi. Coincidenta sau nu, de fiecare data le sesizez in compozitiile lui Mozart. Sa fie oare tot o amprenta a personalitatii lui? 

Filip: Da, acele ornamente care sunt trecute in partituri, dar care pot fi realizate mai mult sau mai putin bine. Iar la Mozart acestea sunt extraordinar de pregnante. Si Vivaldi le are, daca iti amintesti concertul cu Eugen Sarbu. 

AltIasi: Da, adevarat, totusi la Vivaldi nu mi-au atras atentia la fel cum o fac la Mozart, de cate ori il ascult. 

Filip: La Mozart sunt plasate exact acolo unde trebuie. O melodie lina, senina, este punctata cu astfel de “briliante”. 

AltIasi: Apropo de public, la Iasi ma asteptam sa vad sala absolut plina. Si ma asteptam sa vad, totusi, si mai multi tineri. 

Filip: Duminica avem acest concert si la Bucuresti si chiar daca as vrea sa iti gasesc un loc, tot nu as putea; toate sunt deja date. Totusi, la Iasi, a fost un public numeros caruia ii multumesc si pe aceasta cale. Probabil nu au fost cat te asteptai si din cauza vremii cu ploaie si din cauza vacantei de Pasti. Dar este si o problema de mediatizare. Pentru concertul din februarie de la Bucuresti, de la Sala Radio, de exemplu, am avut 10 000 de afise, lipite in tot orasul. La Iasi avem cate sunt la avizierul Filarmonicii, pentru ca nu avem in alta parte unde sa punem afise. Doar pe la Universitati, dar costa. Iar concertele de la Filarmonica nu avem dreptul sa le promovam noi prin afise, doar prin alte modalitati in media, cum ar fi prin AltIasi. Ai sa vezi ca in timp va fi din ce in ce mai numeros. 

AltIasi: Mi se pare mare pacat ca in orasul vostru nu sunteti atat de promovati si raman scaune goale la concertele voastre. 

Filip: Totusi ai vazut ca publicul a fost in picioare, ceea ce este destul de rar. E greu sa ridici oamenii in picioare din proprie initiativa.