La concertul laudat sa nu mergi cu sacul de asteptari

Acum imi doresc sa nu fi pornit cu asemenea asteptari si emotii. Mai ales pentru Concertul de Ceaikovski. “Caderea” a fost de sus si cam dureroasa pentru mine. Iar Filip, langa mine, mi-a impartasit dezamagirea. Cu toate ca, in final, Simfonia a 7-a de Beethoven a reusit sa imi redea o stare de... ceva mai bine. La finalul concertului am schimbat impresii cu Filip si am incercat sa inteleg cum un eveniment care se anunta atat de promitator s-a transformat, cel putin partial, in dezamagire. Cel putin pentru mine.

AltIasi: Am avut asteptari mari de la concertul acesta si totusi am ramas destul de dezamagita. Divertismentul din deschidere, compozitie a lui Sabin Pautza, desi nu a sunat rau, dupa mine nu avea nici o legatura cu restul programului. As putea spune chiar ca nici fragmentele intre ele nu pareau sa se lege. A sunat foarte... american. Imi imaginam ca ar putea fi o perfecta coloana sonora pentru un musicall hollywoodian. Il vedeam pe Fred Astair dansand pe muzica asta. Sau ar fi mers ca soundtrack pentru o comedie cu Cary Grant. Nu spun ca a fost rau. Mi-a placut, m-a amuzat, dar parca nu se potrivea deloc in context.

Filip: Eu nu am avut asteptari chiar atat de mari de la acest concert, dar nevrand sa te influentez, te-am lasat sa descoperi singura acele lucruri pe care le anticipam. Divertismentul ar fi putut sta destul de bine intr-un program de Anul Nou cu maestrul Ilarion Ionescu Galati la pupitrul dirijoral. Din punct de vedere al continutului musical in schimb, am asteptat ceva care sa arate o nota personala a compozitorului, asa cum ne-a obisnuit in alte compozitii, dar asa cum arata acest divertisment acum, este un fel de plagiat dupa compozitori americani, fara pic de personalitate.

AltIasi: Trebuie sa recunosc ca din tot concertul cel mai mult am asteptat Concertul nr. 1 de Ceaikovski. Si m-a durut tare. Mi-a fost greu sa recunosc concertul pe care il stiam eu. Desi notele au fost respectate... Acum imi dau seama si mai mult cat de importanta este interpretarea si nu doar executia corecta. Se pare ca pianista nu a reusit sa exprime intreaga gama de emotii ale acestei frumoase compozitii. Si nici dirijorul nu a ajutat-o. Orchestra acoperea aproape complet sunetul pianului. Iar faptul ca la ultima parte dirijorul a dat semnalul de inceput orchestrei fara sa o astepte pe pianista sa fie pregatita... am fost foarte neplacut surprinsa.

Filip: Cunosc foarte bine acest concert atat din postura de ascultator cat si din cea de violoncelist, acompaniindu-l in orchestra de cel putin 50 de ori cu pianisti de valori diferite. De asemenea, am acompaniat-o si ascultat-o pe Dana Borsan de destul de multe ori cu concerte de Mozart, Chopin in care mi-a placut. Concertul de Ceaikovski insa ar fi trebuit abordat cu mai multa forta, mai multa virtuozitate si mai multa energie. Cat despre acuratetea redarii textului muzical nu mai vorbim. Din aceste motive cred ca dirijorul a avut destul de multe probleme in a struni orchestra, lucru care s-a observat destul de bine, acompaniamentul fiind o piatra de incercare chiar si pentru dirijori de cariera.

AltIasi: Totusi lucrurile s-au mai asezat la final, la Simfonia a 7-a de Beethoven. Desi a sunat bine, parca, totusi, am simtit nevoia de mai multe nuante, de mai multe momente cu note linistite, piano. Nu cunosc partitura, poate nu a fost scrisa asa, dar urechea mea obosise la un moment dat.

Filip: Da, crisparea dirijorului s-a transmis orchestrei, iar aceasta stare am receptionat-o noi inzecit. Aceasta simfonie are zeci, sute de moment chiar de pianissimo, dar si izbucniri ale nuantei care la Beethoven sunt definitorii. Este o vorba la noi in cvartet (Ad Libitum), cand cineva nu stie ce sa faca cu muzica, canta mezzoforte. Adica undeva la mijloc, caldut, rezultatul fiind unul de plictis, oboseala…

AltIasi: Am observat ca dirijorul era foarte rigid. Avea miscari aproape “robotice”. Este un stil de dirijat sau tine de personalitatea dirijorului? Oare un asemenea stil poate avea efect negativ asupra prestatiei unei orchestre? Pentru ca nu pot sa nu compar cu lejeritatea lui Eugen Sarbu si cat de frumos a sunat concertul dirijat de el.

Filip: Acesta nu este un stil de dirijat, aceasta este o panica care isi pune amprenta pe executia muzicienilor din orchestra si rezultatul il suportam noi. Intotdeauna lejeritatea gestului va face ca muzica sa sune frumos. Eu nu vorbesc aici de Sabin Pautza sau de Eugen Sarbu, ci de oameni daruiti cu har, chemati sa faca muzica si oameni care vor cu tot dinadinsul sa demonstreze ceva. 

AltIasi: Stii ce m-a surprins foarte mult? Reactia publicului. Foarte numeros, de altfel. Apropo, imi amintesc de o alta discutie de-a noastra in care imi spuneai ca programul de pe afis este cel care atrage publicul. In seara aceasta “vedeta” a fost Concertul nr. 1 pentru pian de Ceaikovski. Care a fost interpretat slab. Si totusi publicul a aplaudat foarte mult. Chiar si la finalul serii s-a aratat entuziasmat de concert in ansamblu. Sa fim doar noi niste carcotasi care au ramas nemultumiti de concert?

Filip: Nu suntem carcotasi, suntem doi oameni liberi care se exprima liber, fiecare cu argumentele sale - tu cu dragostea pentru muzica, cu prospetimea unei minti neinfluentate de idei preconcepute despre muzica, eu pe de alta parte cu expertiza unui om care canta pe scena de peste treizeci de ani - si care incearca foarte obiectiv sa ofere publicului o sursa de informare care sa determine o schimbare de atitudine in ceea ce priveste diferentierea valorilor.