Despre Ceaikovski in confluente actuale: un dialog cu Filip Papa

AltIasi: Filip, poate nu intamplator incepem aceasta incursiune diagonala in universul spectacolelor iesene cu un program dedicat integral lui Ceaikovski. Acesta a debutat cu o lucrare precum Uvertura Solemna 1812, cumva menita sa ne certifice expresiv faptul ca traim, in sensul enunţat generic de morfologi ai culturii precum Leo Frobenius sau Oswald Spengler, modelati de spatiul liminal dintre matricea slava ce, cu sau fara voia noastra, ne-a influentat indelung sensibilitatea (si nu doar cea estetica) si cel occidental, care transpare antitetic din acordurile Marseillezei lui Rouget de Lisle, “inecate” triumfal in cavalcadele grandorii tariste ce incheie uvertura ceaikovskiana. Am auzit in jurul meu reactii foarte entuziaste la finalul interpretarii energic ghidate de dirijorul Cristian Orosanu. Sa fie inconstient un sentiment al proiectiei abisale a liminalitatii de care vorbeam, pe care, ca ieseni, o asumam implicit?

Filip Papa: In primul rand observ ca aceasta incursiune care se vroia a fi “diagonala” este cat se poate de verticala si nu pot decat sa-ti multumesc pentru provocarea de a patrunde in profunzimea spiritului uman, al celor care se hranesc cu muzica, cu arta. Da, sunt convins ca reacţia entuziasta a publicului rezida in aceasta “proiectie abisala” pe care ai sesizat-o foarte bine, sentiment care la noi, iesenii, se regaseste perfect, data fiind zona de confluenta a celor doua culturi, dar mai cred ca orice om din orice colt al lumii ar fi reactionat la fel, avand in vedere ca “reteta” pe care o foloseşte Ceaikovski in aceasta superba uvertura speculeaza exact aceasta dualitate a spiritului uman -  daca ar fi sa ne referim la cele doua teme diametral opuse, cea din debutul lucrarii, care este o slujba bisericeasca ortodoxa si Marseilleza, una tinand de intimitatea sufletului, iar cealaltă de fericire, triumf, exuberanta - intre limitele carora balansam cu totii.

AI: Am vazut pe scena un foarte tanar violoncelist, Stefan Cazacu – iata ca intram pe un teren al afinitatii tale profunde– care a facut un slalom surprinzator prin buclele variatiunilor Rococo pe o tema de Paganini, adaugand unei virtuozitati subtil exhibate si o doza de lirism discret introspectiv, favorizata si de reducerea orchestrei la un ansamblu cameral. Revenim astfel la o intersectie a asumarii specific slave a unui stil esentialmente occidental – Rococo-ul fiind, dupa cum se stie, un curent de origine franceza. Cum crezi ca s-a imbinat naturaletea primului cu broderiile specifice celui din urma in interpretarea acestui tanar si promitator solist?

F.P.: Eu cred sincer ca Stefan Cazacu este deja un solist care s-a impus pe scenele romanesti si nu numai. Se confirma astfel, daca mai era nevoie, ca un interpret de certa valoare nu apare asa din senin, de nicaieri, fara nicio traditie. Provenind dintr-o familie de muzicieni renumiti, mama lui fiind flautista  si tatal lui, cunoscutul maestru Marin Cazacu deasemenea solist violoncelist si profesor universitar, tanarul Stefan mosteneste si duce mai departe maiestria primita de tatal sau de la ilustrul profesor, solist, compozitor Serafim Antropov – Manu, care a format generatii de violoncelisti de valoare. Revenind la interpretarea de vineri pot spune ca apreciez soliditatea tehnicii, dezinvoltura abordarii unei partituri de o asemenea dificultate, iar in ceea ce priveste dozarea celor doua elemente pe care le-ai decelat, ramane ca fiecare sa aprecieze dupa propriul sau gust. Mie mi-a placut. Dar in afara de broderiile specific stilului Rococo si asa zisa naturalete a stilului slav, ar mai fi sentimentalismul rafinat, melancolia interiorizata, romantismul si… tristetea.  

AI: Ultima parte a concertului a fost dedicata uneia din cele mai faimoase si fascinante lucrari ceaikovskiene, Simfonia a VI-a in Si minor, “Patetica”. O desfasurare realmente complexa de stari si emotii, ce alterneaza exploziile in forte, sustinute de alamuri penetrante,  convingator redate de orchestra filarmonicii, cu momente de seninatate si cumva de verticalizare sublimata a tribulatiilor asociate de regula notiunii de “patos”. Desi, vorba lui Schoenberg, simfonia “incepe cu un planset si sfarseste cu un geamat”, o gasesc pe alocuri tonifianta si impregnata de o vivacitate auto-impusa, ceea ce imi aminteste de intensitatea beethoveniana a disciplinei echilibrului. Putem vorbi de Ceaikovski ca de un maestru al  grandorii atent dramatizate sau mai degraba ca un spirit suav, tipic slav, coplesit de o eleganta de imprumut? 

F.P.: La Ceaikovski nu exista imprumut, ci doar inovatie. Vorbim despre o absoluta capodopera a formei, a structurii monolitice, a dramatismului, a tragismului, a melodismului, a triumfului si nu in ultimul rand a orchestratiei care la fel ca si cea de-a noua simfonie beethoveniana deschide drumul, fiecare in perioada ei, unei noi epoci de creatie: Wagner, Strauss etc.

AI: Un moment interesant al concertului a fost la sfarsitul partii a treia a simfoniei, Allegro molto vivace, cand, dupa tumultul cvasiwagnerian al finalului, au izbucnit urale si aplauze din public, urmate de o calma si usor ironica remarca a dirijorului Orosanu, care a spus ca, desi i-ar fi placut si lui  ca Ceaikovski sa termine simfonia in acest ton tumultuos, mai exista  totusi, o ultima si tulburatoare parte, observand totodata ca rar i s-a intamplat sa nu se aplaude dupa finalul allegro-ului. 

F.P.: Orice ironie la adresa publicului pe care il servesti este total deplasata in opinia mea, neexistand nicaieri vreo specificatie sau vreo lege care sa reglementeze momentul aplauzelor. Dreptul la aplauze cat si dreptul la huiduieli ti-l da cumpararea biletului la concert. De altfel, in epoca, se aplauda dupa fiecare parte a unei lucrari sau dupa parti executate cu virtuozitate, obicei pastrat pana chiar astazi la spectacolele de opera cu care dealtfel, maestrul Orosanu este foarte familiarizat. Cred ca a nu aplauda intre parti tine mai degraba de incercarea celor care stiu cate parti are o anume simfonie de a demonstra “celorlalti” ca nu stiu. Cand ceva se incheie atat de grandios ca acea parte, aplauzele izbucnesc din suflet, neputand fi controlate. 

AI: Imi amintesc ca, acum mai bine de un an, pe cand faceam un stagiu in Paris, am fost la un concert cu Ensemble Intercontemporain ce avea in program lucrari de John Cage, Bruno Maderna, Pierre Boulez etc, care incepea dupa ce in alta sala din complexul Cite de la Musique tocmai se termina un program cu Ceaikovski, Bach si alti clasici. Nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca publicul care iesea de la acest din urma spectacol era semnificativ mai redus decat cel din sala cu muzica contemporana la care mergeam, care era arhiplina. Crezi ca o cantonare precum cea tipica filarmonicii iesene in traditionalismul clasic sau romantic care se pare ca satisface intr-o anume masura sensibilitatea si rezonanta estetica a publicului de muzica culta este o necesitate justificata de mentinerea unei arte consacrate sau o limitare a actualizarii istorice a cursului muzicii?

F.P.: Nu cred ca este normal sa inversam scara valorilor in arta, in muzica, pentru ca oricat am fi de snobi nu vom putea niciodata sa-l comparam pe Boulez cu Bach. De altfel, nici ei nu si-ar dori acest lucru. Dar afluenta publicului occidental avizat la programe de muzica moderna, contemporana, trebuie sa ne dea de gandit si ca interpreti si formatori ai gustului muzical al publicului, sa includem in programele obisnuite si lucrari moderne de reala valoare, care sa ofere publicului macar posibilitatea de a face comparatii intre Xenakis si Schubert de pilda, chiar daca acestia din urma nu si-ar dori asa ceva. Lasand insa gluma deoparte, nu cred ca aceasta cantonare, pe care tu, ca iubitor de muzica, ai observat-o, este de natura sa satisfaca pe deplin cerintele publicului, atata vreme cat oferta este unilaterala. Muzica moderna este o realitate si intr-o buna masura raspunde trendului vietii noastre. Dar, ca orice lucru nou, si muzica noua trebuie introdusa treptat, in asa fel incat samanta pe care o plantam astazi sa rasara la generatia viitoare de auditori. De altfel, un barometru al cererii de muzica moderna si contemporana il vom avea cat de curand, odata cu desfasurarea festivalului de muzica romaneasca de la sfarsitul acestei luni si inceput de noiembrie la Iasi.