- 6386
De vorba despre un concert vibrant si un maestru al viorii: Eugen Sarbu
Vineri seara am ascultat un concert care mi-a amintit cat de multe emotii poate muzica sa trezeasca. In program au fost lucrarile lui Vivaldi, Mozart si Haydn. Lucrari clasice, valoroase, excelent interpretate. Totusi, daca cineva m-ar intreba care mi-a placut mai mult, as spune fara ezitare ca prima parte, Anotimpurile lui Vivaldi. Poate pentru ca le ascult din copilarie si mi-au devenit dragi sau pentru ca au fost interpretate asa cum nu am mai auzit. Cert este ca interpretarea Anotimpurilor, avand ca solist si dirijor, in acelasi timp, pe maestrul Eugen Sarbu, a fost inedita, proaspata, unica.
De obicei, dupa ce vad un film, imi place sa stau de vorba cu prietenii si sa facem schimb de impresii. Si dupa acest concert l-am invitat la un schimb de impresii pe noul prieten al AltIasi, Filip Papa, membru al cvartetului Ad Libitum. Punctul de vedere al muzicianului s-a intalnit cu punctul de vedere al amatorului din public si sper ca va ofera o viziune suficient de complexa cat sa va deschida apetitul pentru concertele de muzica clasica.
"Daca ma intrebi pe mine, concertul a fost gandit pe dos. Trebuia inceput cu concertul pentru pian al lui Mozart, apoi pauza."
AltIasi: Filip, pe mine concertul acesta m-a entuziasmat si am simtit o intreaga gama de emotii, mai ales la prima parte, Anotimpurile lui Vivaldi. Sa fie oare entuziasmul ca am ascultat o lucrare indragita, sau chiar a fost vorba de ceva deosebit?
Filip: Ai observat foarte bine faptul ca a fost ceva aparte. Intr-adevar lucrarea este foarte cunoscuta si Vivaldi este un compozitor care merge la sufletul publicului, iar interpretul (Eugen Sarbu) a facut din aceasta lucrare ceva nou, o noua creatie. Daca este sa masori in reusita unei lucrari cat este contributia compozitorului si cat a interpretului, se poate spune ca 50-50. Cel puțin asa a fost in aceasta seara. A fost o impletire perfecta. Totusi, daca ma intrebi pe mine, concertul a fost gandit pe dos. Trebuia inceput cu concertul pentru pian al lui Mozart, apoi pauza. Dupa care sa vina Anotimpurile lui Vivaldi, iar fragmentul din Haydn sa fie bis-ul. Atunci concertul avea directie. Avea final, pentru ca ultima parte din Iarna se termina grozav. Daca statea asa concertul, ar fi fost extraordinar. A fost eroare absoluta din partea lui Eugen Sarbu in strategia desfasurarii concertului.
AltIasi: Totusi, judecand dupa aplauzele entuziaste, publicul a fost fermecat. Uite, altceva ce am observat si mi-a placut foarte mult: implicarea si comunicarea lui Eugen Sarbu cu publicul.
Filip: Ei da, in seara aceasta Eugen Sarbu a avut o dubla functie: dirijor si solist. Si atunci aceasta l-a ajutat sa fie mai expresiv.
AltIasi: In majoritatea timpului a stat cu fata la public si s-a implicat si cu vioara cantand alaturi de orchestra. Rareori se intorcea cu spatele pentru a da indicatii orchestrei.
Filip: Nu exista multe lucrari care se pot interpreta fara dirijor. Vivaldi se poate, mai ales ca vioara ca pozitie la instrument permite unui solist sa circule mai mult pe scena. Pe vremuri, de exemplu, Johan Strauss conducea orchestra cantand la vioara. Astazi acest lucru se observa la orchestrele de muzica populara.
"Cand le interpretezi pe toate la un loc si esti un singur om, pauzele dintre concerte sunt necesare si trebuie sa fie putin mai mari."
AltIasi: Mi-a placut expresivitatea, faptul ca vedeam ca traia muzica. Zambea mult. Se juca pur si simplu cu vioara. A fost senzatia ca as fi in vizita la un prieten care, dintr-o data, a inceput sa cante pentru musafiri la el in sufragerie, intr-o atmosfera relaxata, intre apropiati.
Filip: Acesta este talentul. Expresivitatea vine din placerea de a face muzica si din experienta. Asta este comunicarea, mai presus de cantatul la instrument. Nu degeaba Eugen Sarbu este cine este.
AltIasi: Am observat ca a folosit mult vibrato.
Filip: Asta este expresia. Vibrato nu se cere in partitura. Sunt sunete si gata. Vibrato-ul este una dintre abilitatile care da expresia artistului. O alta, de exemplu, este transportarea arcusului. La vioara sau violoncel, pe o singura nota lunga, prin manuirea arcusului si prin intensificarea vibrato-ului se poate schimba expresia. De exemplu la Haydn, Eugen Sarbu porneste de la un vibrato lent, calm si il intensifica in frecventa, in amplitudine si atunci o singura nota lunga devine din ce in ce mai tensionata.
AltIasi: Ce ar trebui sa urmareasca un om din public care vine pentru prima data la Filarmonica?
Filip: Exact asta, legat de ce spuneam mai devreme despre expresivitate. Vibrato-ul, de exemplu, este extraordinar la Eugen Sarbu si tu ai remarcat foarte bine acest aspect. Nu mai vorbim ca el canta pe o vioara Stradivarius acare i-a apartinut lui Henryk Wieniavski.
AltIasi: Inca ceva ce am observat: pauze lungi intre fragmentele din prima parte, Anotimpurile lui Vivaldi.
Filip: Da, la Vivaldi au fost multe pauze. Desi, daca vorbim de ciclul de 4 anotimpuri, ele de fapt sunt 4 concerte care se interpreteaza si separat: Iarna, Vara etc. Cand le interpretezi pe toate la un loc si esti un singur om, pauzele dintre concerte sunt necesare si trebuie sa fie putin mai mari. Totusi se termina un anotimp. Dar, intr-adevar, am observat ca pauzele dintre partile fiecarui concert au fost cam lungi.
AltIasi: Da, mai ales pentru ca rupea starea in care intrai pe parcursul unui fragment.
Filip: Dar putem sa intelegem pentru ca este un efort foarte mare pentru un interpret care si conduce o orchestra si avea nevoie sa se odihneasca putin. Dupa unele fragmente chiar se impun pauze mai lungi, cum ar fi la Vara, intre partea I si a II-a. Dar dupa o parte lenta, se cere o pauza mai scurta pentru ca trebuie atacat, sa inceapa imediat.
"Persista aceasta impresie si din cauza filmului lui Milos Forman in care Mozart este infatisat ca bufon. Este foarte pacat pentru ca putini isi dau seama cine a fost Mozart cu adevarat."
AltIasi: Ce am remarcat si mi-a placut, vis-a-vis de o intrebare cu care m-am tot intalnit si anume: Cand stim ca trebuie aplaudat? Lumea a stiut. Desi au fost atat de multe pauze destul de lungi, publicul, totusi, a aplaudat doar la final.
Filip: Asta este o intrebare foarte buna. Chiar vis-a-vis de acest concert, nici eu nu am stiut daca dupa fiecare anotimp trebuie sa aplaud sau nu. M-am prins pe loc ca nu. Dar nimeni nu a stiut, pentru ca nu s-a specificat: se aplauda doar dupa toate cele 4 anotimpuri, de exemplu.
AltIasi: Exista si situatii in care dirijorul sau interpretul cere in mod expres cand sa se aplaude?
Filip: Nu neaparat. Dar daca, de exemplu, cineva aplauda dupa primul concert din cele 4 anotimpuri, atunci clar s-ar fi aplaudat dupa fiecare. Cum nu s-a intamplat, s-a aplaudat doar la finalul celor 4 anotimpuri.
AltIasi: Dupa toata trairea din cele 4 anotimpuri, in partea a 2-a, la concertul de Mozart, nu am mai simtit aceeasi emotie si sensibilitate. Ori din cauza ca am consumat toate emotiile in Anotimpurile lui Vivaldi, ori, intr-adevar, nu s-a transmis nici o stare. Desi de la o compozitie a lui Mozart ma asteptam sa simt voie buna si bucurie.
Filip: Da, dar bucuria nu inseamna neaparat si emotie. Spiritul lui Mozart nu este unul jovial. In proportie de 80% Mozart este tragic. Este o drama cumplita la Mozart. Probabil unul dintre cei mai dramatici compozitori. Este o chestie de suprafata faptul ca Mozart este perceput ca vesel. Si cred ca persista aceasta impresie si din cauza filmului lui Milos Forman in care Mozart este infatisat ca bufon. Este foarte pacat pentru ca putini isi dau seama cine a fost Mozart cu adevarat. Pot sa ma gandesc acum la un potpuriu de lucrari ale lui Mozart in care te inspaimanti. El toata viata a avut aceasta imagine a tatalui care l-a terorizat. Lui i-a fost in continuu frica de parerea tatalui despre el, de "ce va spune tata daca va vedea ce fac sau va asculta ce compun". Asadar a fost extraordinar de apasat de imaginea tatalui asupra lui si asta se vede in toate lucrarile lui. In plus, umbra mortii il urmareste continu. Are si momente de veselie, dar sunt putine, nu este trasatura lui specifica. Vei vedea la concertul nostru, Ad Libitum, pe 19 aprilie, vom interpreta un cvartet al lui Mozart, din cele mari, dintr-o perioada mai tarzie, unde ai sa vezi ce a putut sa compuna; se cheama „Cvartetul Disonantelor”. Incepe in niste disonante care pe vremea aceea erau de ne-inchipuit. Apasator, apasator, desi tot luminos se termina, dar lasa asa, un semn de intrebare.
Legat de pianista, in biografia ei este trecuta comparatia melodismului ei cu cel al lui Dinu Lipatti si interpretarea lucrarilor clasice de catre Carmina Sarbu este comparata cu cea a Clarei Haskil. Ei bine, eu as rezuma comparatia doar intre Dinu Lipatti si Clara Haskil, Carmina Sarbu negasindu-si locul in acesta relatie.
"Mie mi s-a parut foarte, foarte frumos acest fragment de Haydn. Nu stiu cine altul decat Eugen Sarbu ar fi putut sa cante la fel de frumos aceasta piesa."
AltIasi: Dupa Mozart concertul s-a incheiat cu Haydn. Din nou o impresie personala: mi s-a parut fragmentul extraordinar de delicat.
Filip: Pentru mine Haydn a fost momentul culminant al intregului concert. In fapt, exista o parte a doua din Cvartetul opus 3 nr. 5 in Fa major, numita Serenada, care se poate canta de sine statatoare. La fel si aceasta a doua miscare din concertul pentru vioara. Ai vazut cum au inceput toti cu arcusele; dupa aceasta mica introducere incepe solistul sa cante aria si toate corzile acompaniaza in pizzicato. Si finalul se incheie tot “con arco”. Intr-adevar lucrarea este de o delicatete extraordinara. Haydn este un maestru al acestor Serenade si al acestor Addaggio-uri formidabile, cu o melodica deosebita. Haydn chiar spunea ca o tema cu adevarat frumoasa o poti recunoaste atunci cand ti se pare frumoasa chiar si cand o auzi fara acompaniament. Mie mi s-a parut foarte, foarte frumos acest fragment de Haydn. Nu stiu cine altul decat Eugen Sarbu ar fi putut sa cante la fel de frumos aceasta piesa. Poate Adrian Berescu? Pe mine m-a emotionat extraordinar si ma invata foarte multe lucruri ca interpret. Chiar as fi curios daca studentii si elevii care studiaza vioara sau chiar alte instrumente si au fost prezenti in sala au inteles si au invatat ceva din interpretarea lui Eugen Sarbu.
AltIasi: Si ce ar fi trebuit sa invete?
Filip: Unul din lucrurile foarte importante la el este expresia sunetului, acel vibrato pe care l-ai descoperit si tu, care nu esti muzician. Apoi este ducerea la un nivel fenomenal al momentului culminant. Il aduce la sublim. Lucrarea a fost extraordinar de bine gandita strategic si Eugen Sarbu nu a ratat acel moment extraordinar. Momentele acestea culminante de obicei sunt dificile si pot fi usor ratate din dorinta de a da mai mult.
AltIasi: Aici te referi la acea sectiune de aur care exista si in arta vizuala? Acel ”din 7 in 7” aplicat in muzica?
Filip: Da. La aceasta lucrare a lui Haydn exista un moment culminant in prima sectiune, cand ajunge la bara, iar apoi la sfarsit mai vine o data putin intarit. Al treilea lucru pe care l-am observat la interpretarea lui Eugen Sarbu este grija extraordinara pentru amanunt.
AltIasi: Da, am observat si eu.
Filip: Acele triluri, incheieri de triluri, apogiaturi, mordente, care vin peste melodie sunt notate in partitura, dar la Eugen Sarbu se aud extraordinar de pregnant. Le acorda o grija extraordinara. Ca niste bijuterii foarte bine lucrate pe care le vezi. Ca niste diamante intr-o bratara, presarate ici-colo, care dau stralucirea. Dar pentru asta trebuie sa fie perfect taiate si lucrate. In momentul in care ai aceste amanunte puse la punct extraordinar de bine, expresia extraordinara, strategia de climax este formidabila.
