Codul lui Paganini

AltIasi: Te salut Filip si ma bucur ca putem valorifica, dupa o perioada de absenta, un nou prilej de dialog si ma refer aici la concertul de vineri, 26 ianuarie 2013, de la filarmonica ieseana. Stiu ca invitatul serii si principalul protagonist al primei parti, pianistul Horia Mihail, iti este apropiat si pentru ca am fost surprins in cel mai pozitiv sens de intepretarea sa expansiva si eleganta a variatiunilor pe o tema de Paganini semnate de Serghei Rahmaninov si Witold Lutoslawski, te invit sa ne impartasesti cateva impresii legate de felul in care ai perceput simbioza dintre orchestra si partitura solistica, in sensul complementaritatii texturale, ritmice s.a.m.d. 

Filip Papa: Aceasta lucrare este o capodopera a genului, fiind foarte cunoscuta de publicul de pretutindeni. Nu cred ca exista fiinta sa n-o iubeasca de la inceput. Rahmaninov e considerat cel mai mare pianist al tuturor timpurilor iar eu l-as cataloga atat ca un mare compozitor cat si un exceptional orchestrator. El reuseste in aceasta lucrare pe langa folosirea tuturor resurselor tehnice ale pianului, desavarsirea unui dialog fantastic cu orchestra, speculand coloristic varietatea timbrala, coloristica si ritmica a instrumentelor ce o compun. Cu siguranta ca in aceasta seara, cele trei mari calitati ale protagonistilor: Tiberiu Soare cu superbul lui gest pornit din talentul si tehnica sa impecabila, Orchestra simfonica cu experienta si calitatea sunetului cu care ne-a obisnuit si Horia Mihail cu nemasuratul lui rafinament, intuitie si versatilitate puse in evidenta de cultura sa in domeniul muzicii de camera, au concurat la o interpretare de exceptie. 

AltIasi: Daca lucrarea lui Rahmaninov a trezit, dupa cum era de asteptat, entuziasmul publicului, prin emotia sa colorata si virtuozitatea romantica a partiturii, haide sa ne focalizam si pe variatiunile compozitorului polonez modernist, Witold Lutoslawski, un nume mai putin cunoscut la noi si sa analizam in paralel reusita alaturarii in programul de vineri a acestor doua “reciclari” creative ale cunoscutelor capricii ale lui Paganini. 

F.P.: Cand am aflat, in urma cu ceva timp, de la bunul meu prieten Horia ca urmeaza sa interpreteze aceste doua cicluri de variatiuni in aceasta ordine (Rahmaninov, Lutoslawski), recunosc ca am avut oarece indoieli in privinta succesului la public. Chiar si mie mi-a fost greu sa-mi imaginez ca dupa Rahmaninov se mai poate canta ceva. Dupa audierea in aceasta ordine in schimb, pot afirma ca nu s-ar fi putut canta invers si ca desfasurarea a fost cat se poate de fireasca, chiar complementara, Lutoslawski venind ca o manifestare de libertate flamboaianta, cu mult umor, pe alocuri sarcastic, evocat de augmentarea orchestratiei cu noi instrumente de percutie. Aproape ca as inlantui aceste doua lucrari fara intrerupere. Oricum ar fi, reusita acestor doua “reciclari”, in orice ordine, i se datoreaza lui Horia Mihail, care prin talentul, rafinamentul si subtilitatea sa, a dat viata acestor doua minunate opere si lui Paganini, care prin genialitatea alaturarii celor cinci note care formeaza capul temei (la do si la mi), ca un fel de cod secret, a deschis calea celor doi compozitori spre a inventa noi si noi variatiuni. Cu toate ca in total s-au cantat cateva zeci de variatiuni ale aceleiasi teme, este de remarcat faptul ca nimeni nu s-a plictisit si s-ar fi putut continua asa la nesfarsit… Dovada ca aceasta tema este un cod, o avem in variatiunea numarul 18 din Rahmaninov, cea cantata de Horia Mihail la bis, unde autorul inverseaza in oglinda (mi do re mi la) si obtine una dintre cele mai emotionante pagini muzicale scrise vreodata. Sa contina acest cod posibilitatea anagramarii pentru a obtine alte capodopere in viitor? 

AltIasi: Partea a doua a spectacolului a fost dedicata titanului de la Weimar, Richard Wagner, pentru a celebra 200 de ani de la nasterea sa. Cred ca a trecut ceva vreme de cand muzica acestuia nu a mai fost auzita la filarmonica din Iasi, ca urmare nu pot decat sa ma bucur ca cele trei selectii (din „Tristan şi Isolda": Preludiu si Moartea Isoldei  si din „Lohengrin" - Preludiile actelor I si III), pe cat de celebre pe atat de monumentale si-au gasit locul pe stativele de partitura ale muzicienilor ieseni, sub bagheta tanarului dar reputatului Tiberiu Soare. Stiu ca ai fost cucerit de amplitudinea wagneriana, convingator de transparenta si expresiva in redarea orchestrei, astfel incat te voi ruga sa nuantezi. 

F.P.: Cand eram elev la Cluj ma ghemuiam pe treptele balconului filarmonicii ca sa pot audia aceste capodopere Wagneriene. Eram pur si simplu fascinat de muzica titanului de la Weimar, care dupa parerea mea este continuarea fireasca si directa a muzicii lui Beethoven. Cred ca raspunde perfect la obisnuita intrebare: Ce ar mai fi scris Beethoven dupa simfonia a noua opus 125, sau dupa cvartetele tarzii: opus 127, 130, 131, 132, 133 si 135 ? Apoi ca student la Iasi cantam deja in orchestra simfonica si ma bucuram de fiecare data cand in programul filarmonicii se regasea Wagner. Erau timpuri cu adevarat fericite cand orchestra numara 104 muzicieni pe scena, iar eu cantam la pupitrul 7 fiind al treisprezecelea violoncelist… Acesta este adevaratul motiv al dificultatii de a programa aceasta muzica dar care nu l-a impiedicat pe maestrul Tiberiu Soare sa dea viata intr-o maniera solida, convingatoare, reusind sa transmita acea forta launtrica izvorata din profunzimea spiritului Wagnerian. 

AltIasi: Daca melodia infinita a lui Wagner, in generozitatea careia s-a incheiat spectacolul de vineri, poate fi cumva sinonima cu ceea ce filosoful francez Gilles Deleuze denumea “devenirea nomada”, conditie a fiintei perpetuu dizlocate si constranse la reinventare, imi permit sa asimilez acest concept si raportat la conditia actuala a muzicienilor filarmonicii, pentru ca, nu mai este deja un secret, spectacolul de vineri a fost ultimul gazduit de sala Ion Baciu, urmand ca pe viitor sediul de resedinta artistica al ansamblului orchestrei sa fie Teatrul Luceafarul. Cum crezi ca va impacta aceasta tranzitie receptarea publicului si calitatea estetica a evenimentelor viitoare (ca acustica etc).

F.P.: Am sa-mi permit sa iti raspund in ordinea inversa intrebarilor tale. In decursul carierei mele de muzician de camera, solist si nu in ultimul rand de violoncelist in orchestra, de peste 25 de ani, am cantat pe nenumarate scene din toata lumea, care mai de care mai bune sau mai putin bune, sute de concerte. Reusita lor consta tocmai in capacitatea noastra, a muzicienilor ce compun un ansamblu, de a ne adapta continuu la conditiile acustice ale acestora. Simt in intrebarea ta o nuanta care tradeaza o oarece neancredere ca o sala construita pentru teatru, adica pentru cuvant, cum e cea de la Luceafarul, nu ar avantaja sunetul unei orchestre. Experienta muzicienilor ieseni isi va spune cuvantul si de aceasta data si sunt ferm convins ca rezultatul sonor va avea aceeasi calitate ca de obicei. Cat despre public, este momentul acum sa-si arate devotamentul fata de orchestra care l-a servit cu credinta atatia zeci de ani si sa constientizeze ca nu sala Ion Baciu, din Cuza Voda 29 a fost cea care i-a adus la concerte, ci muzica in sine si muzicienii care o interpreteaza. E nevoie acum mai mult ca oricand de sprijinul publicului, ca filarmonica sa poata depasi acest moment dificil, dar sper foarte scurt din istoria sa.

Noi, artistii, cred ca trebuie sa ne lasam purtati de aceasta melodie infinita pe care a inceput-o Schubert, a continuat-o Wagner si sa ne reinventam continuu pentru a putea duce mai departe misiunea lasata de acesti titani.