Capriciile lui Paganini la Iasi

Printre fete pudrate, perle si fracuri m-am furisat in spatele aulei pentru a fi ochi si urechi la ceea ce avea sa urmeze: un eveniment marca Banca Nationala a Romaniei (BNR). La putin timp sala a fost aproape plina, forfotind frenetic.

Acest recital a facut parte din seria de manifestari organizate de BNR in colaborare cu UAIC dedicata "Zilelor Culturale ale Bancii Nationale a Romaniei", care a sarbatorit anul trecut 130 de ani de la infiintare. Chiar daca suna putin (prea) formal ceea ce am spus mai devreme,  concertul a fost unul reusit prin intermediul caruia auditoriul s-a transpus cu succes in perioada eleganta si romantica a lui Paganini.

Impins de talent Alexandru Tomescu a pasit pe scena sfios frecandu-si arcusul de vioara care i-a adus renume. Dupa cuvinte involburate de emotii, detinatorul Stradivariusului care a apartinut violonistului Ion Voicu a adus la cunostinta publicului legendele din spatele celor 24 de Capricii ale lui Niccolo Paganini, din care a interpretat doar douasprezece: "dupa cum se stie «Capriciile» lui Paganini reprezinta una din cele mai grele partituri pentru vioara scrise vreodata in care intalnim toate tehnicile de virtuozitate ce au obsedat generatii intregi de compozitori precum Liszt sau Brahms".

De-alungul celor 12 capricii pe care acesta le-a interpretat am trecut prin mai multe ipostaze cu care Paganini s-a jucat si le-a aranjat in asa fel incat la final „sa vedem luminita de la capatul  tunelului” (Capriciul nr. 20). Daca autorul a numerotat ceea ce a compus, Alex Tomescu a vrut sa faca o legatura cu lumea (i)reala numindu-le: „Cearta”, „Rasul Diavolului”, „Fanfara” (are durata cea mai scurta din toate, un minut maximum), „Exorcizarea”.

In ceea ce priveste dragostea sa pentru muzica, acesta a comparat-o cu acea senzatie pe care omul o are atunci cand face bungee jumping: "de fiecare cand pregatesc capriciile lui Paganini ma incearca o senzatie de pericol iminent. Stiut este ca acestuia ii placea sa se joace foarte mult cu vioara, astfel incat intr-una dintre compozitii apare legenda magarului. (...) Mai exact Paganini introduce sunete care redau cimpoiul, flautul si chiar ragetul unui magar." Magia impartasita prin sunetele viorii i-a facut pe cei din public inconstient sa-si tina respiratia sau sa respire in ritmul notelor fie ca era unul alert sau calm.

Finalul recitalului a adus cu el si un cantec vechi piemontez, un fel de bonus ca sa-l numesc asa, prin care am putut observa o usoara ciupire a corzilor precum a acelora de la chitara si o urcare apoteotica, aducand cu o ea o mare de aplauze ce nu se mai termina. A fost un eveniment de succes ce a adus pe chipurile oamenilor zambete si sclipiri in priviri.