Blonde Redhead - “Nu departe e aproape”

Blonde Redhead au fost si raman niste vizionari, iar dorinta de nou a devenit un fel de deziderat cu care se delecteaza permanent cand nu canta si nu au grja unii de altii. Muzica lor are efectul calmantului inainte de despartirea de copii sau de iubit/a, e indeajuns de alternativa incat sa-ti atraga atentia cand ii auzi si uneori iti poate face creierul sa elibereze mai multe endorfine decat in mod normal. Partea cu feromonii ramane de discutat, pentru ca unii dintre noi ii elimina intr-o cantitate cam mare si vocalista Kazu Makino pare sa-si fi dat seama de acest lucru de ceva vreme, poate de aceea si insista sa te misti altfel decat de obicei, mai apasat, mai erotic.

Blonde Redhead au iesit la rampa in 1993, ca trupa "americana" gen "just another New York alternative rock band". Erau 4, insa lucurile s-au schimbat destul de repede si au ramas 3, vocalista/chitarista/pianista/japoneza Kazu si doi frati gemeni/italieni/chitara/baterie/backvocals/altele, echipa care si in prezent functioneaza. Numele trupei vine de la o piesa DNA, o trupa no wave din New York. BR canta in engleza, franceza, italiana si japoneza. Destul de multe amanunte interesante pentru o formula compusa din numai 3 elemente care au origini din cu totul alte parti decat cele americane. Si daca la aceasta mai adaugam un stil foarte propriu de abordare a sunetului, influente din zonele electronic, alternative rock, variatii ale sunetului din diferite directii post-modern, o melodicitate aparte, pshychedelic, un erotism deloc discret, shoegaze si un romantism destul de intens, oarecum cautat, totul prinde alt gust, iti picura chestii extraordinare in minte.

Cateva piese au sa-ti ofere sentimentul pe care-l capeti ascultand Placebo (nu sugerez nicio similaritate de stil sau mesaj), altele au sa te duca cu gandul la I Monster (pierdut in spatiu si timp) si certurile cu toata lumea, cateva trairi tari in stilul LSD And The Search For God, piesele de pe "23" deprima usor si te predispun la senzualitate si delicatete, momentele de pe "The Secret Society Of Butterflies" te fac sa visezi mult, iar vocea japonezei Kazu Makino te poate pacali usor inspre stari contemplative si dorinta de a fi singur/a pentru o vreme. Per total, desi niciun album nu pastreaza din precedentul indeajuns incat sa le poti desena o trasatura anume, ai sa gasesti destul de usor anumite caracteristici ale inovatiilor experimentale din anii '80 care sa te linisteasca atunci cand ai senzatia ca e prea nou totul si te simti fortat/a sa te adaptezi rapid. Nu s-au sfiit sa testeze teritorii noi de sunet iar asta le-a adus o multime de laude. Permanent adauga chestii noi sunetului lor, latura comerciala nu constituie un compromis care sa le dauneze, mesajul e de cele mai multe ori destul de simplu dar, in ton cu sound-ul B.R, apar si variaza diverse teme, de la iubire la angoasa, senzualitate, anonimat si pierdere, spaime si accidente, deziluzii, concluzii firesti dar cam triste, tentativele de intelegere si adaptare la anumite valori sociale, bucuria de a fi si, destul de evident, viata privita ca o calatorie de unde nu ai ce pierde chiar si cand nu castigi nimic si te doare.
Piesele unde principala voce este a unuia dintre gemenii Simone and Amedeo Pace ("Peace" carevasazica) nu au intensitatea vocii lui Kazu, insa poarta amprenta Blonde Redhead foarte placut, fara sa dauneze cu ceva sunetului in ansamblu.

Hint: calitatea unui cd B.R original nu se compara nici pe departe cu materialele luate din surse p2p sau cu ce mai prinzi pe youtube/myspace; in conditii bune (spatiu/boxe respectabile/chef) ultimele 3 albume B.R te rastoarna la propriu. Plus ca numai asa respecti si promovezi arta si artistii care-ti plac

Auditie placuta!