- 3608
Iesean de origine, a plecat la Bucuresti sa puna bazele trupei The Amsterdams, probabil prima trupa din Romania care a cantat indie rock in engleza. Am stat insa de vorba cu Andrei Hategan pe 6 octombrie la Teatru Fix, dupa excelentul concert We Singing Colors, celalalt proiect al sau. Ocazie cu care l-am intrebat despre ce inseamna sa canti de placere, piata muzicii din Romania, despre cartile care l-au inspirat si care sunt planurile de viitor.
"Cand ma cert cu o gagica, cant la chitara si trece, cand ma dau afara de la job dau un concert si trece"
AltIasi: Cum il tin minte iesenii pe Andrei Hategan? Spune-mi ce ai facut in Iasi inainte sa-l parasesti pentru Bucuresti?
Andrei Hategan: Am facut liceu, facultate – Litere la Jurnalism – dupa care am avut o incercare muzicala care s-a numit Lunch Box, o trupa de alternative unde eram chiar cu barmanul de aici (n.r. Teatru Fix), Razvan, care era la chitara pe atunci si cu fratele meu, care a aparut la un moment dat la o piesa (n.r. coverul 1979) si batea la tobe.
A.I.: A, deci el era fratele tau. Parea ca si cum un necunoscut a venit si a urcat pe scena…
A.H.: Nu, faza e ca n-a mai batut de ani de zile, dar mi-a placut oricum. Continuand, nu mai am foarte multi prieteni pe aici – plecand de la faptul ca nu am oricum multi prieteni in general – pentru ca majoritatea au plecat fie din tara, fie in alte orase. Si astia cati au mai ramas s-a intamplat sa vina din Constanta, de exemplu, in vacanta si sa fie aici, adica majoritatea oamenilor din public erau oricum cunoscuti.
A.I.: Si cum ai simtit nevoia sa-ti faci o trupa in Bucuresti?
A.H.: Am plecat din Iasi dupa facultate cu gandul asta. Simteam ca nu pot sa fac nimic cu Lunch Box si mi-am zis ca merg la Bucuresti sa incerc sa fac o trupa, sa lucrez in publicitate, pentru ca mi-am dat seama in ultimul an de facultate ca ma atrage putin domeniul. In doua luni sau ceva am inceput sa pun afise prin Regie si zonele pe care le stiam eu, pe net, pe forum-uri, caut oameni sa-mi fac o trupa. De fapt nu chiar la inceput, ci dupa ce am reusit sa-mi gasesc un job acolo. Aveam un job super naspa la un radio acolo, prezentam stiri, trebuia sa ma trezesc la 4 dimineata, la 5 sa fiu in radio si pe la 1-2 cand scapam de acolo eram super buimac. La un moment dat mai aveam si al doilea job, scapam la 1 si mergeam de la 2 la celalalt job, part-time, unde adormeam pe-acolo, era foarte naspa, si intre timp am zis “de ce-am venit, hai sa-mi caut oameni de trupa”, am pus anunturi si asa am facut The Amsterdams. In cateva luni am gasit oameni.
A.I.: Dar ce te mana in chestia asta, doar placerea de a canta sau credinta ca o sa fii la un moment dat un star?
A.H.: Ambele, da. Simteam ca am ceva de zis, muzical. Imi placea sa cant, inca imi place, adica e una din pasiunile la care nu am renuntat niciodata. Cand ma cert cu o gagica, cant la chitara si trece, cand ma dau afara de la job dau un concert si trece, adica ma vindeca…
"Din Amintiri din prezent a lui Nichita Stanescu am invatat ca poti manipula foarte frumos cuvintele si ca poti face ce vrei cu ele"
A.I.: Spuneai intr-un interviu ca iti plac Radiohead, Coldplay, Oasis, dar totusi, primul tau proiect din Bucuresti, The Amsterdams, suna mai degraba ca trupele britanice mai noi, nu neaparat ca deja “monstrii sacrii” mentionati inainte.
A.H.: Nu stiu, am o groaza de influente si toti din trupa au. Acum, de exemplu sunt foarte obsedat de Phoenix si de folclor. Citesc niste chestii scrise de Nicu Covaci, adica te influenteaza orice chestie pe care o asculti sau orice carte pe care o citesti… Si nu pleaca doar de la mine, in cazul The Amsterdams fiecare om vine cu un bagaj. Unul e fan Pink Floyd si e tentat sa faca toate partile de chitara inspre zona aia. Oricum ideea e ca nu am plecat niciodata cu gandul de a face o piesa in genul unei trupe, poate intr-un sens foarte general, gen hai sa cantam ceva alternative sau ceva cu influente electronice, dar niciodata hai sa cantam ca astia, sa sunam ca astia. Dar inevitabil n-ai cum sa fugi de ce asculti.
A.I.: Inainte sa te intreb cine compune piesele si cum vine inspiratia pentru versuri spuneai acum ca influenta depinde si de ce carti citesti, etc. Fiind un site care promovam nu doar muzica ci si filme, teatru, carti, expozitii, spune-ne care e ultima carte pe care ai citit-o?
A.H.: Chiar asta a lui Nicu Covaci, Phoenix…insa eu, o carte pe care o recomand tuturor, autobiografica. Aflii o gramada de chestii despre cum au inceput sa descopere ei folclorul pana la orgiile lui Nicu Covaci cu norvegiencele la Costinesti, si e cumva la limita fantasticului, zici “mama, astia chiar au avut viata asta”, niste povesti foarte faine. De exemplu cum urcau ei pe munte cu telescaunul ca sa dea repetitie acolo si le cadeau instrumentele in zapada, despre petreceri cum nici nu-ti imaginezi ca se puteau intampla pe timpul ala. Si acum citesc Jurnalul Annei Frank.
A.I.: Dar zi-mi care e cartea de beletristica care te-a marcat sau care ti-a placut cel mai mult.
A.H.: Poate 1984 a lui Orwell, trilogia Alien – imi plac SF-urile foarte mult, Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt mi-a placut mult. Din Amintiri din prezent a lui Nichita Stanescu am invatat ca poti manipula foarte frumos cuvintele si ca poti face ce vrei cu ele si ca nu trebuie sa tii cont de niciun fel de reguli. De fapt am mari probleme la versurile pentru trupe, ma mai intreaba baietii “mai, ce ai vrut sa zici aici?”
A.I.: Am inteles cine scrie versurile, dar cine compune piesele?
A.H.: Intai lucram la instrumental si apoi incercam sa cuplam cu ceva versuri care fie exista, fie le fac pe loc, le mai arat baietilor, dar eu le cant si in general daca vreau sa transmit ceva nu ma cramponez ca e gresit gramatical sau nu.
A.I.: Si apropo de The Amsterdams, care mai sunt planurile de viitor, n-am mai auzit nimic in ultima vreme.
A.H.: Incercam sa ne adunam sa tragem al treilea album pe care vrem sa-l facem in afara, in Anglia mai exact. Costurile sunt destul de mari, cateva mii de euro si incercam sa strangem banii astia, pentru ca am vrea sa avem un album care sa sune cum trebuie. Pentru ca, daca spuneai ca muzica e ca la Londra am vrea ca si productia si sound-ul sa sune ca in Londra. Ce se scoate in afara suna diferit fata de ce ce scoate la noi. Nu spun ca nu e ok ce am scos pana acum pentru Romania, nu sunt atat de multe trupe, nu e o concurenta foarte mare, nu exista un sound standard si tu cand scoti ceva sa zici ca esti sub aia, nu. Dar am vrea sa ne raportam la marea piata a muzicii care e undeva in vest si vrem sa sune ca acolo. Si de aceea vrem sa tragem urmatorul album in afara. La asta ne concentram acum. Avem deja multe piese compuse din care trebuie sa facem o selectie, dar deocamdata ne miscam destul de greu, nu stiu exact de ce, poate suntem lenesi, poate suntem putin blazati.
A.I.: Voi ati si cantat in Marea Britanie si in Franta. Ati vazut cum e piata de acolo. Spuneai ca la un moment dat ati avut cel mai “adevarat” concert in Franta, ca v-ati simtit cel mai aproape de cum ar trebui sa se simta o trupa…
A.H.: Da, francezii sunt foarte muzicali – ma refer la popor, in general – si nu sunt atat de plictisiti ca in Londra. Acolo aia vad atat de multe trupe si parca nu mai poti sa-i impresionezi cu nimic.
A.I.: Apropo de asta, cele mai tari concerte Muse sau Radiohead le-am vazut in Franta. Adica trupele britanice sunt mai apreciate in Franta si au cohorte de fani care merg si in Belgia sau in Spania sa vada trupele respective, si in Anglia, cumva, chiar daca Muse a avut sold out la Wembley doua zile la rand, totusi parca nu-i acelasi feeling…
A.H.: Asa este. Nu stiu exact de ce ce intampla asta. Dar uite, la Europa Vox, un festival la care am fost noi invitati la care am avut unul dintre primele noastre concerte in afara, cantam in deschidere. Iar cand am intrat pe scena ne-am mirat ca au inceput sa aplaude. Noi ne gandeam ca o sa fie ceva foarte boring…
A.I.: Ca in festivalurile de la noi unde trupele romanesti sunt programate pe la 4-5 dupa-amiaza cand nu sunt numai cateva zeci sau poate sute de oameni.
A.H.: Iar cand am anuntat Petrolize All Mice o piesa de-a noastra de la inceputuri care a fost popularizata pe site-ul festivalului, publicul a fost foarte entuziasmat. Bine, era si intr-un orasel mai mic (Clermont-Ferrand), poate si asta a contat, dar ne-am simtit foarte bine acolo. In Londra am avut concerte de club, de genul asta (n.r. Teatru FIX) poate mai mici si erau cativa romani, cativa englezi, cativa prieteni de-ai trupelor care mai cantau acolo, dar simteam ca nu e seara noastra aia.
"As vrea sa merg si la X-Factor de exemplu, sa cant piesele noastre daca s-ar putea, as vrea sa incerc, as vrea sa intru pe un canal mai mainstream"
A.I.: Dar cum ajunge o trupa din Romania sa cante afara, trimiti niste demo-uri, te recomanda cineva, aveti un impresar care va ajuta, un post de radio care va promoveaza?
A.H.: Nu mai stiu cum am ajuns la festivalul ala. Iar managerul nostru de atunci a vorbit pentru noi la cateva cluburi din Londra, spunandu-le ca suntem in Franta si am vrea sa cantam si in Londra. Dar, in principiu poate sa cante oricine in Londra, din cate mi-am dat seama, totul e sa dai un telefon. Ideea e ca oamenii nu-ti platesc absolut nimic, si-ti dau cumva, daca pretul e 5 lire o lira pentru fiecare bilet vandut. Nu cred ca e foarte greu sa canti acolo. In serile in care am cantat erau cate 5 trupe in program. Asta se intampla prima oara.
A doua oara a fost mai fain, a fost mai multa lume, a fost altceva, dar, la fel, nu-ti imagina ca te stie cineva acolo, dar te bucuri macar ca poti sta pe urma de vorba cu celelalte trupe si cumva ajungi la concluzia ca tu esti mult mai tare decat ei, nu vorbesc muzical ci in sensul ca noi putem canta destul de mult in tara si sa si primim bani, iar aia nu fac niciun ban acolo, dimpotriva, dau ei bani sa cante, cluburile nu prea iti pun scule la dispozitie si mai e si concurenta foarte mare. Si se bucura cand vin la noi si au concerte prin Bucuresti cu sala plina. Pana ajungi la un anumit nivel canti la 5 oameni intr-una pana te descopera cineva si baga bani in tine. Si cumva trupele au o viata mult mai grea acolo decat avem noi aici, doar ca acolo sansa de a fi descoperit e mult mai mare, pentru ca sunt oameni interesati, tot timpul au case de discuri care trimit oameni prin cluburi sa caute trupe. Aici, daca vin la Iasi sa cant nu ma gandesc niciodata ca o sa-i placa cuiva atat de tare…
A.I.: Asta era urmatoarea intrebare vis-a-vis de We Singing Colors, ce ganduri ai, crezi ca e o muzica care poate prinde la noi sau mai degraba ar merge de scos un album si propus unor radiouri din afara?
A.H.: Nu, nu cred ca prinde la noi. Ne place mai mult cred ca noua, ne facem noua o bucurie, adica stiu ce prinde, ce piese ar trebui sa compun ca sa prinda, dar nu vreau sa fac asta, cumva se gasesc totusi cativa care iti dau asa un impuls ca sa continui. Nu vreau sa scot inca un album, o sa-l scot daca o sa simt ca e o cerere, dar nu cred ca se va intampla prea curand, sa simt ca chiar ar cumpara niste oameni albumul. Stim cu totii care sunt gusturile muzicale ale romanilor si e greu sa schimbi asta. Incercam sa o luam cumva pe ocolite, am facut o piesa in romana – pe care am cantat-o si aici in seara asta – si vrem sa vedem cum prinde…
A.I.: O propuneti pentru Eurovision?
A.H.: Aveam gandul asta, dar ma gandesc ca e degeaba, nu stiu...
A.I.: N-ar trebui sa fie cumva mai vesela, mai saltareata? Pentru ca Eurovisionul propune un format comercial ca sa prinda la masele largi…
A.H.: N-avem nimic de pierdut. Asa, as vrea sa merg si la X-Factor de exemplu, sa cant piesele noastre daca s-ar putea, as vrea sa incerc, as vrea sa intru pe un canal mai mainstream…
A.I.: Dar, stai putin, cine sa te evalueze la X-Factor, Delia, Cheloo sau Bitman?
A.H.: Publicul. Poate aparand acolo sa vada unii dintara si o sa ne ajute cand o sa mergem la un concert la Baia Mare, de exemplu. La modul asta, de self-promotion.
"Se deterioreaza putin visul cu care ai plecat si ajunge sa devina un job. N-as vrea sa fac asta."
A.I.: Crezi ca Bon Iver ar avea succes in Romania?
A.H.: Nu, si nu are, adica nu stie nimeni de el. Probabil si in seara asta nu stia nimeni ca piesa pe care am cantat-o ii apartine.
A.I.: Eu cred ca stiau mai multi decat crezi. Dar uite, spre deosebire de The Amsterdams, la We Singing Color faceti foarte multe coveruri. Care e rolul lor: sa apropiati publicul, sa testati ce anume ar prinde mai bine sau pur si simplu sunt piese care va plac voua?
A.H.: Cred ca mai degraba ne plac noua. 1979 de la Smashing Pumpkins am scos-o acum 3 zile, eram cu telefonul in mana si ne uitam la video-uri pe youtube, am invat versurile si am facut-o asa, dintr-o joaca, “hai s-o cantam”. Si e mult mai mare libertatea in proiectul asta. Spre deosebire de The Amsterdams, aici nu trebuie sa cer parerea nimanui, adica cant piese care-mi plac, pur si simplu: le scot la chitara si daca simt ca se potrivesc... Nu suntem trupa de coveruri, asta e ca un bonus.
A.I.: Si atunci care e reteta succesului in Romania anului 2012? Pentru niste tineri care sa zicem ca au cunostinte, au talent, sunt la curent si cu ce se intampla in afara si vor sa traiasca din muzica?
A.H.: Nu stiu, inca n-am ajuns acolo. Eu nu traiesc din muzica.
A.I.: Din ce se intretin atunci oamenii care canta ceea ce le place si nu un gen comercial?
A.H.: Toti au joburi de zi, 9-5. Vorbesc acum in numele trupelor cu care ma stiu. Robin de la Robin & the Backstabbers are un studio, Claudiu de la Les Elephants Bizzares proiecteaza sateliti...
A.I.: Vrei sa zici ca a canta e mai mult un hobby si daca reusesti sa acoperi costurile?...
A.H.: E ciudat sa zici ca e un hobby. Cel putin vrei sa para mai mult, ca e viata ta – desi nu e. Hobby e poate fotbalul de week-end. Sa nu fiu asa negativist, totusi se castiga niste bani din bilete. Stiu niste trupe care incearca sa traiasca din asta, dar nu prea-mi place ce fac. Pentru ca ajungi sa canti foarte mult, in locuri in care n-ai vrea neaparat sa canti, si pe bani putini. Se deterioreaza putin visul cu care ai plecat si ajunge sa devina un job. N-as vrea sa fac asta.