Vreau sa fiu o baba comunista

Pe scurt, va spun cu sinceritate ca am trait o oarecare dezamagire epica, o pierdere a firului narativ si o regasire a unei nostalgii pe care nu am trait-o. Poate ca aceasta din urma a fost cea mai placuta senzatie pe care a reusit sa mi-o lase Sunt o baba comunista. Un astfel de film nu se dezice de umbrele sale repetitive, lungind agonia vesela prin cadre care descriu vremurile ceausiste. Si tocmai acele scene alb-negru cu oameni mecanici si cantece incurajatoare, pline de urale scot la iveala o frumusete patinata a unei povesti deloc ingenioase. Emilia si Tucu sunt un cuplu oarecare, o pereche ce supravietuieste cu umor si se hraneste cu drama zilei de maine. Daca ar fi linistiti nu ar avea despre ce sa vorbeasca. Si daca nu ar vorbi nu si-ar mai aminti. Iar daca ar uita cum a fost pe vremuri ar muri cu totul. S-au obisnuit atat de mult cu democratia incat isi spun fortat ca atunci nu a fost bine si ca ei nu si-ar dori sa se intample din nou. Este nevoie de o singura scanteie de drama ca iubitii nostri fii ai poporului sa isi doreasca intoarcerea in timp si renasterea activitatii in fabrica.

Usor derapat pe alocuri si lipsit de simtul realitatii, filmul se invarte in jurul imaginii Emiliei. Descrisa ca fiind cea mai mare comunista in viata, aceasta femeie incearca sa tina piept unei rutine care nu mai are rabdare. Atunci cand problemele par a se aduna toate la pragul casei ei, se refugiaza intr-o realitate frapanta si frumoasa: ii este dor de comunism. Si treptat incepe sa afirme ca „atunci era mai bine” si ca „statul ne dadea totul”. Prezentul se ingusteaza si devine mai gri decat trecutul, viitorul se cufunda in ceata, iar Emilia se tradeaza si se dezbraca de democratie. Amintiri detaliate si cadre superbe se nasc sub auspiciile tiraniei, iar teama Epocii de Aur invie in toate personajele atinse de bagheta socialismului. O superba scena, pe care o gasim si in 4,3,2 si in Pozitia Copilului, contureaza si aici ideea de familie unita intr-un stil pur romanesc: la masa din sufrageria tapetata cu bibelouri si mileuri, Tucu ia cuvantul cu paharul in mana, mesenii vorbesc unii peste altii fara a-si spune, in fond, nimic, iar Emilia distruge armonia si veselia alcoolizata cu cateva vorbe de duh, care contamineaza aerul ca masinile din fabrica.

Asa cum puteti banui, marele plus al acestui film este Luminita Gheorghiu. Cu un joc impecabil, care rotunjeste colturile scenariului plat, aceasta doamna se preschimba sub ochii nostri in parinti si vecini, in acei oameni de ale caror povesti ne lovim in fiecare zi. Emilia este in fiecare dintre noi, unii dintre noi am mostenit-o, altii au trait ca ea, multi dintre noi fug de ceea ce ea accepta, dar pentru toti ea este un soi de oglinda de care nu ne putem feri. Pentru cei care doresc sa se contamineze inca putin cu vremurile de aur, filmul devine prin lungi cadre care sfideaza timpul un musai de vazut. Pe cei care cauta relaxare si deconectarea in fata ecranului, din pacate, nu ii pot indemna la vizionare. Oricat de repetitiv ar fi si oricat de multe neplaceri ar starni cinefililor inraiti, Sunt o baba comunista starneste un nisip fin care ne intra in ochi, de care nu puteam scapa prea curand. Eu abia am reusit sa clipesc dupa el si va marturisesc, cu o falsa nostalgie, ca mi-ar placea sa fiu o baba comunista. Una care sa isi tina ascuns carnetul de partid dupa icoana si care sa apeleze la speranta intoarcerii regimului atunci cand totul se prabuseste sub puterea liberului arbitru.