Venus gri

Venus este o fosta sclava, probabil, din Africa de Sud, adusa in Europa de „stapinul” ei care o expune in spectacole de varieteu si speculeaza apetitul europenilor mai mult sau mai putin civilizati pentru exotic, pentru bestie, pentru show. Dupa ceva timp e vinduta unui alt show-man si ajunge sa impresioneze cu formele si talentele sale muzicale medii ceva mai aristocrate, dar la fel de indiferente la drama sa. Sfirseste (cum altfel?) bolnava, dupa ce ajunge sa se prostitueze, iar in final stiinta isi ia si ea partea leului, mulind cadavrul si expunindu-l cu la fel de mult dezinteres pentru cine a fost Venus, ca si in timpul vietii ei.

Venus noire e un biopic foarte puternic in ceea ce priveste impactul emotional, cu personaje cam „intr-o dunga”, dar cu teza bine scrisa in spate: Venus a avut o viata groaznica, nimeni nu s-a obosit sa afle ce e intr-adevar in sufletul ei, nimeni nu a tratat-o ca un om si a sfirsit mizerabil. Tocmai pentru ca viata acestei femei exotice in cel mai pur sens al cuvintului, n-a ramas decit in documente, ale oamenilor de stiinta si ale jurnalistilor care incercau sa „make a point”, e greu de ghicit ce sentimente a trait Venus. Iar optiunea regizorului de a nu intra in universul ei emotional ci a plasa camera mereu doar pe factorii care o influenteaza si nu pe reactiile ei ante sau post factuale (poate doar dependenta de alcool, care e o tusa destul de puternica, totusi), e cea mai buna alegere.

Actualitatea acestei povesti e foarte bine resimtita in zone geo-politice in care problema minoritatilor vazute ca inferioare e la ordinea zilei. Cum ar fi cea din Romania, unde situatia romanilor majoritari si cea a romilor confirma ne-depasirea etapei rasiste a istoriei. Romii se identifica aproape perfect cu Venus: sint priviti de cele mai multe ori drept inferiori, ca rasa, manifesta un interes deosebit de ridicat pentru sociologi, antropologi sau politologi, sint exploatati si nu stie mai nimeni ce e in sufletul lor.

Deci care e pilda filmului? Ne uitam la povestea unui personaj care a existat in istorie, ne infuriem vazind modul in care inaintasii nostri vest-europeni de acum doua secole, colonialisti, ii tratau pe colonizati, dar parca filmul cere o interiorizare, o adaptare a istoriei. Nu are cum sa fie un simplu lungmetraj biografic, atit timp cit povestea lui Venus e atit de actuala. Genul de cinema angajat pe care Kechiche il practica e intre „arta cu tendinta” si „arta pentru arta”. Iar acest balans bine controlat ii aduce regizorului aprecieri bine-meritate.

Un punct important in film (in prima lui parte, mai exact) este discutia despre exploatare vs. arta, extreme intre care Venus este aruncata constant. Ca spectator, e greu sa tragi o concluzie clara si asta pentru ca filmul vorbeste despre Venus, nu ne prezinta ce traieste Venus. Totusi, chiar si cu aceasta lipsa de informatii privind portretul emotional al personajului principal, paradigma gri, pozitionarea liminala a autorului fata de personajul sau, este continuata si in ce priveste acest aspect: este Venus o actrita, chiar si fara sa-si doreasca asta? Sau e doar o sclava, ce-i drept de o conditie ceva mai buna decit imaginea generica a unor oameni subnutriti si expusi constant extinctiei? Nu stim, iar filmul nu-si propune sa ne lamureasca.