Valerian Sava, critic de film

AltIasi: V-ati intitulat conferinta „Adversari sau partizani ai Noului Cinema Romanesc”. Credeti ca exista adversari sau partizani printre cinefilii romani, sau doar printre cineastii mai tineri sau mai virstnici?

Valerian Sava: Din pacate, nu prea cunoastem publicul. Exista o cultura cinefila in unele tari, care include institute de cercetare a psiho-sociologiei publicului. La noi nu s-a facut niciodata o cercetare metodica, ca sa nu zic stiintifica, a publicului spectator: anchete sistematice... Ca una este, de pilda numarul de spectatori, numarul de bilete vindute si alta este o sondare a opiniei spectatorilor care ies de la cinema. La noi, publicul este mai mult apreciat prin cifra intrarilor si mai putin printr-un sondaj stiintific, metodologic - cit de cit – a gradului de satisfactie. Asta e o problema in sociologie: gradul de satisfacti, cum il raportezi la anumite categorii de public etc. Asa ca nu prea avem instrumentele si nici reperele concrete.

N-am prea auzit voci din public si nici o asemenea cercetare stiintifica a propos de aceasta dihotomie. Ma rog, titlul [conferintei] a fost cumva provocator, ca sa incite cumva participarea. Sigur ca e putina speculatie in aceasta „partizani sau adversari”; eu am incercat de fapt sa gasesc un compliment fata de NCR care nu lasa mai pe nimeni indiferent – categoria aceea de mijloc parca n-ar exista. Dar si asta e o consideratie cumva speculativa, impresionista, fara valoare propriu-zisa.

AI: A existat si astazi o remarca din public „cinemaul romanesc e prea sordid!” – ceea ce suna aproape la fel ca celalalt cliseu atribuit NCR, cum ca „filmele romanesti sint numai despre comunism”. Credeti ca publicul a depasit acest nivel al cliseelor, sau ele sint reale, de fapt?

VS: Nu-mi dau seama... Nu cred ca publicul e vinovat. Eu ma gindesc intotdeauna la modul in care el este sau nu ajutat, intr-un fel asistat in a se forma, in a deveni un public avizat in mai mare masura. In Bucuresti exista un public al Cinematecii. Exista mii de oameni care frecventind Cinemateca cu regularitate, sunt apti sa emita niste judecati mai temeinice, mai in cunostinta de cauza, intelegind particularitatile artei, ale filmului. In tara... nu stiu exact care e situatia – n-o vad prea fericita. Incepind cu putinatatea cinematografelor care au disparut cu totul din unele judete si continuand cu alte lucruri, cum ar fi filiale ale Arhivei Nationale [de Film] si ale Cinematecii Romane. Daca profesionistii nu-si fac datoria pe „pogonul” lor – ma refer la tot ce inseamna filmologie, presa de specialitate (n-avem o revista de film) – a glosa despre public in conditiile acestea... e putin nedrept.

AI: Si totusi, cum raspundeti unor clisee precum „cinemaul romanesc e prea sordid!”?

VS: Nu inteleg deloc lucrul asta. Dovedeste o lipsa de scolarizare; care ar trebui sa porneasca din scoala. Mi s-a-ntamplat la primul volum (n.r. O istorie subiectiva a tranzitiei filmice) sa am intilniri la Liceul „Nicu Gane” din Falticeni (unde am facut eu primele clase de liceu) si una tre vorbitoare – foarte simpatica – o eleva de clasa a X-a, m-a speriat putin pentru ca mi-am dat seama cit de in urma este programa analitica a scolilor la acest capitol al alfabetizarii in materie de tratare a literaturii si a artelor ca o forma cu totul diferita de istoriografie, de stiinte si alte planuri; lipseste o scolarizare! Si atunci si sistemul de care tocmai vorbeam, al filmologiei, al unei strategii nationale atribuite prin lege Consiliului National al Cinematografiei (CNC), dar niciodata pusa in practica, o strategie de informare a publicului printr-o revista de cinema, printr-o retea de filiale a Cinematecii Romane – asta trebuie discutat. Nu daca publicul e sau nu apt, inapt sau inevoluat.

AI: Nu stiu daca stiti, dar la Iasi a fost recent un scandal cu o piesa de teatru intrerupta de un profesor de liceu care venise acolo cu elevii sai. Au existat reactii din partea tuturor decidentilor implicati in scandal, insa am retinut declaratia ISJ Iasi care afirma ca elevii, in urma a ceea ce invata in scoala, nu sint pregatiti sa analizeze estetic o opera de arta (fie ea teatru, film etc.). Ce credeti despre acest aspect?

VS: Cred ca e o lacuna grava.

AI: Ar fi o solutie sa avem educatie cinematografica la liceu?

VS: Dar asta nu e deloc un proiect utopic! Nu stiu exact cum stau alte tari la acest capitol, insa ar trebui tinut seama de faptul ca suntem o cultura tributara unui anumit trecut si diferita de cea franceza, unde exista o familiarizare a publicului larg cu valorile cinematografului. Si asta de decenii – si in ceea ce-i priveste pe realizatori dar si pe cinefili, filmologi etc. La noi ar trebui facut ceva tinind seama de gradul de subdezvoltare a unor paturi ale publicului din cauza a ce s-a-ntimplat de-a lungul a 50 de ani de indoctrinare simplificatoare, mincinoasa s.a.m.d. Si atunci, ca sa iesim din magma aceasta a inculturii, a inductiilor doctrinare, a malformatiilor ideologice – chiar daca sa zicem ca in Franta nu exista materia respectiva (filmologia), la noi ar trebui sa existe si nu neaparat despre film; asa cum s-a introdus un studiu al religiei (foarte bine, e foarte necesar – dar nu stiu la ce nivel; asta e alta problema), ar trebui sa existe o disciplina a „literelor si artelor”. Nu stiu cum anume ar trebui intitulata in care sa se precizeze cumva niste repere pentru un alt tip de judecata asupra acestui tip de fenomen care e diferit de alte discipline.

AI: Spuneati ca in Romania nu exista revista de cinema; totusi exista Film Menu, editata la UNATC. O stiti? Ce parere aveti despre ea?

VS: Da, o stiu. Dar intram pe o panta prea stricta; e o revista de laborator, fara acros pentru niste cercuri mai largi. Nu se adreseaza unui public nici macar intermediar. Sint niste articole despre filme, dar nu niste analize aplicate metodic. N-avem o scoala de critica de film, dar nici o scoala de filmologie in sensul didactic al formarii unor [specialisti]. Asa ca am mari rezerve; depinde ce pretentii putem avea.

AI: Ne puteti spune citiva critici romani de film care sint buni si trebui cititi, pentru a ne putea dezvolta cunostintele de cinematografie?

VS: As incepe lista cu regretatul Alex Leo Serban (l-am pus alaturi de Ion I. Cantacuzino in dedicatia volumului 2 din O istorie subiectiva a tranzitiei filmice); Andrei Gorzo – care mi-a fost, tangential, student. L-am declarat nu neaparat ironic sau ca o tachinarie, „cel mai talentat critic roman din sec. XXI” – care secol abia incepuse de citeva luni -, Mihai Chirilov este un mare talent si in acelasi timp implica prin ceea ce face o dimensiune foarte necesara in cariera unui critic de film, demersul de selectioner al TIFF-ului; ar mai fi Laurentiu Bratan s.a.m.d. In 2001, Alex Leo Serban (ALS) a initiat in revista Observatorul Cultural o echipa, „Cei 5 care au speriat restul” prin parafraza cu titlul filmului Cei trei care au speriat Vestul; faceam si eu parte dintre cei 5, ceilalti 4 erau tineri cu cam doua generatii in urma mea. Am preluat de la ALS acest grup si pina in 2010 ajunsesem la „Cei 12 care au speriat restul”. A fost singura formatie a criticii de film, activa in raport cu sistemul nereformat, cu non-valorile, cu restauratia mediocrata si de sustinere, de scoatere din izolare a Noului Cinema Romanesc. Dar de aici si pina la a face o treaba mai concreta, de pilda editarea unei reviste de film, dar nu de tip Cahiers du Cinema, lunara, cum cumva tinde acest Film Menu, ci o revista saptaminala de informatie si critica cinematografica, care dupa parerea mea, ar deveni repede cea mai vinduta revista saptaminala din tara, batind nu numai reviste literare si de cultura precum Romania Literara, Observatorul Cultural sau Dilema Veche ci chiar si revistele astea de santaj comercial. Pentru ca exista o afinitate a publicului pentru fenomenul cinema, chiar daca e un segment prea mic din acest public merge la filmele de valoare.

AI: Anul acesta s-au lansat in cinemaurile din tara, 18 lungmetraje romanesti (daca includem si Diaz, produs de Bobby Paunescu). Care dintre aceste filme ar intra intr-un Top 3 al dvs?

VS: Pai ar fi Dupa Dealuri, Toata lumea din familia noastra este un film de ruptura si noutate... N-am vazut inca Diaz. Despre oameni si melci e un film bun, meritoriu, incearca o iesire din matca, asa cum a fost si primul film al lui Tudor Giurgiu, Legaturi Bolnavicioase; ar concura pentru un loc 3. Dar cred ca mai sint vreo doua titluri; inca n-am facut lista pe anul asta. Deci ar fi 1. Dupa Dealuri, 2. Toata lumea din familia noastra si 3. Despre oameni si melci.