Valea lui Jato via One World

Filmul din deschidere a fost italianul Valea lui Jato (C. Monzani & S. V. Borrego, 2012), un documentar deloc activist, desi protagonistul e un jurnalist cit se poate de implicat in „viata cetatii” in care traieste si pe care o iubeste la scena deschisa. Pino Maniaci e un auto-proclamat jurnalist local din Sicilia, o zona plina cu mafioti la propriu, nu doar in prejudecata. Are o televiziune in propriul apartament, TeleJato (care a fost si subiectul unui reportaj BBC), unde este prezentator de stiri, e si reporter si, cel mai important, tot orasul il iubeste. Mai putin, fireste, mafiotii pe care ii deconspira si care, dupa ce-l bat bine de citeva ori, ii mai incendiaza si masina. Dar asta nu-l opreste.

Genul de jurnalism practicat de Mancini e o combinatie de activism civic-voce a societatii civile-jurnalism TV, cu un farmec tipic italian, etichetat in sinopsisul filmului drept o combinatie de „Charlie Chaplin si Groucho Marx”. Dincolo de lupta eroica pe care Pino o duce incercind sa aduca pe agenda publica probleme curente cu care concetatenii lui se confrunta, el devine un simbol si un bun public. Modul sau de a rezolva lucrurile a modificat si raportarea cetatenilor la autoritatea politica, cumparata de Mafie si diversi afaceristi necurati; in momentul in care ei se confrunta cu  o problema, se duc la Pino, Pino da o stire sau face un reportaj iar Primaria e obligata de presiunea mediatica sa rezolve problema. Birocratia si-a gasit Nasul, dar lucrurile sint departe de a fi rezolvate.

Ceea ce propune Pino si principiul pentru care se lupta este o asumare a democratiei participative. Autoritatea publica nu este taticul care are grija de toata lumea, ci o entitate firava caruia cetatenii i-au delegat responsabilitati. Daca aceasta entitate nu functioneaza cum ar trebui, cetatenii trebuie sa-si asume responsabilitatea de a o ajuta sa functioneze corect, iar primul pas in acest proces de co-responsabilizare este awareness-ul creat de mass-media.

Practic asta incearca si Pino sa faca prin reportajele lui, insa reactia oamenilor e impartita intre enjoying the entertainment (pe care Pino se pricepe destul de bine sa-l faca), sau felicitarea acestuia off the record. Din pacate, cetatenii nu sint obisnuiti sa participe la ceea ce Pino dezvolta, ci mai degraba, asa cum spuneau si realizatorii documentarului, il transforma intr-un „mafia boss on the good side” (via).

Totusi, simplul fapt ca respectiva comunitate a fost in stare „sa produca” un jurnalist dedicat meseriei si telespectatorilor care il privesc, e deja un semn bun. Oricit de mic sau de mare ar fi gradul de implicare al spectatorilor lui Pino in anchetele pe care le face, important e ca el e acolo si ca oamenii ii acorda creditul necesar astfel incit sa-si continue activitatea.