Turtles Can Fly - Copilarii abandonate

La doua saptamani dupa inlaturarea lui Saddam, Bahman Ghobadi (regizor iranian kurd) vizita Irakul cu o camera de filmat in mana, capturand imagini cu atmosfera si oamenii locului. Chipurile de copii, cu priviri serioase si energice, galagiosi si multi cu membre distruse de mine, l-au determinat sa se intoarca (ilegal) cu o camera profesionala, un sfert de manuscris, cinci masini si tot atatia oameni intr-o zona instabila dar cuprinsa de un lirism aparte. Toti copiii care joaca in film sunt actori neprofesionisti, insa jocul lor te strapunge. Privirile lor te intriga si te dor. Fictiunea e doar un punct de vedere. Realitatea este pretutindeni insa.

Actiunea filmului este plasata inainte de invazia SUA in Irak, intr-o atmosfera avida de informatie, macinata de incertitudinea zilei de maine. O zona ce pare post-apocaliptica, acoperita de corturi, masinarii de razboi iesite din uz si sarma ghimpata. Kak este omul de baza aici. Intreprinzator si cunoscator al limbii engleze, cu o bicicleta ca de circ, ornata cu panglici, trompete si zorzoane, cu glasul autoritar (mai mult tipat decat rostit), el este seful tuturor copiilor din zona. Maruntei si activi, cu niste panere uriase in spate, acestia cutreiera campurile dimprejur, la cules de mine neexplodate. Aditional, Kak (poreclit Satellite) instaleaza antene parabolice in satele dimprejur si traduce adultilor stirile de pe posturile americane. “Ce zice Bush?”… “Bush spune ca maine o sa ploua”. Comanda, se targuieste, imparte responsabilitati. La cei 13 ani ai sai pare adult in toata puterea cuvantului. In acest film, adultii sunt elemente marginale. Ii vedem rar si atunci cand apar o fac doar pentru a le intari slabiciunea. Sunt lipsiti de autoritate, si daca o au totusi, par mai degraba preocupati de stirile de pe CNN/BBC sau de refuzul canalelor “infidele”.

Rutina locului se va evapora odata cu aparitia lui Agrin, aceasi prezenta pe care regizorul o dezvaluie subtil si tragic in primele secvente ale filmului. Frumoasa si intriganta in tacerea ei, bantuie satul cu un copil orb in spate, asemeni unei fiinte mai mult moarta decat vie. O privire pe care o poti zari pe chipul oamenilor distrusi pe dinauntru, cuprinsi de un dor de sfarsit si satui de lumina. Satellite se va umaniza si va incerca tot soiul de favoruri pentru a-i castiga increderea. Dar cum oare poti castiga increderea unui om care, desi in viata, pur si simplu nu mai este?

Sunt secvente in film de un poetic halucinant, depresiv in mare masura. Majoritatea acestor momente o infatiseaza pe Agrin, strabatand pustiul, intangibila in absenta ei, pe fratele acesteia, fara maini dar inzestrat cu darul profetiei, dezamorsand o mina cu dintii si incercand in zadar sa-si stearga lacrimile sau pe micutul pe care fata il poarta in spate, in realitate copilul ei, nascut in urma unui viol al soldatilor irakieni. Copilul este privit ca o ramasita a cosmarului, o povara de care o copila si un olog nu pot avea grija intr-o realitate atat de tulbure. Ea va incerca constant sa-l paraseasca, intentionat punandu-i viata in pericol. Inversunarea cu care pune in practica aceste tentative te cutremura. Nu exista sentimente materne in Agrin, tot asa cum, strigand in gol “tata”, copilul va auzi in schimb doar un ecou difuz. Amintirile ei, retraite intr-o secventa, aproape imposibil de privit, ii justifica comportamentul. Trauma dezumanizeaza.

Bahman Ghobadi a dedicat acest film “tuturor copiilor inocenti din lume, victime ale razboaielor politice”. Razboiul si continua amenintare, devenita rutina, au transformat aceste fiinte in copii doar cu trupul. Pe chip li se citeste aspritatea, grija si tristetea. O realitate mizera, in care durerile de masele se trateaza cu kerosen, in care handicapurile nu sunt cauzate doar de mine sau de arme chimice ci si de violente si cruzime.

Impresionante prin sensibilitate si realism sunt si scenele in care apar mase de oameni. Memorabil este momentul in care Satellite (in urma profetiilor fratelui lui Agrin), avertizeaza populatia de iminenta unui atac american. Asemeni unui roi, oamenii acopera dealul intr-o fuga disperata a groazei, iar gloata se linisteste doar cand baiatul le traduce ceea ce scrie pe biletelele aruncate din elicopter: “este sfarsitul injustitiei…suntem cei mai buni prieteni...cei ce sunt impotriva noastra sunt dusmanii nostri”.

Lumina naturala, stilul documentar, saracia si mizeria, stilul regizoral non-interventionist, simbolismul spatiului, tragedia postbelica, distrugerea si reconstructia, uzul actorilor neprofesionisti, sunt cateva din elementele ce ne aduc aminte de neorealismul cinematografic italian, din ce in ce mai pregnant in cinematografia iraniana, chineza sau est-europeana.

Un film de mare finete artistica. Sfasietor si liric pana la ultima secventa. Trebuie vazut.