Tu o sa fii bine orice ar fi pe lume

Larisa e o adolescenta tipica de 16 ani, care are propriile aspiratii, isi doreste sa fie acceptata de grup si, de ce nu, „sa o stie tot orasul”. Pe scurt, nu are o relatie prea buna cu familia ei, se afla intr-un anturaj nu foarte ok, se indragosteste de baiatul nepotrivit, se ia la harta pentru el, ii frige o palma unei fiice de smecher si de-aici o tot da din rau in mai rau. Totusi, toata „faima” dobindita peste noapte si toate eforturile depuse pentru a fi pe placul celor din jur ajung sa o coste destul de mult, iar in final ii deserveste.

 

Nu e doar un alt film romanesc, pentru ca incearca sa se detaseze de noul val (desi tot mai vezi cite o ciorba sorbita, un plan secventa mult prea lung etc) si are un fel de aura care-l face sa fie un film cool, care sa placa in acelasi timp si publicului si totusi sa-si pastreze sobrietatea pentru festivalurile de renume, caci a ras deja citeva premii. Lumea e a mea a avut premiera mondiala la TIFF 2015 unde a cistigat Premiul de debut la Zilele Filmului Romanesc. In continuare a obtinut Mentiunea speciala a juriului in competitia East of the West la Festivalul Karlovy Vary si Trofeul Anonimul, iar lista, bineinteles, continua.

 

Filmul e o incursiune interesanta prin realitate adolescentina actuala („valoarea” se masoara in numarul de selfie-uri, imaginea e cumparata din vizite la mall din banii lu' mama si lu' tata, popularitatea se cistiga prin clip-uri filmate „aiurea” cu telefonul si uploadate pe youtube sau pe pagina de facebook a rivalei), dar mai ales prin trairile unei adolescente, iar aici sigur tipele vor fi cele care vor empatiza mai mult cu protagonista (cum ar fi momentul in care Larisa doarme la prietena ei si, in toiul noptii, incepe sa i se destainuie, iar aici toata suflarea feminina poate sa confirme ca acelea sint cele mai oportune momente pentru marturisiri care mai de care mai personale). Primul lucru care mi-a atras atentia au fost actritele, care au acel fler inocent pentru ca interpreteaza personaje de aceeasi virsta, iar jocul actoricesc le iese foarte bine. Niciun moment nu mi s-a parut prea „regizat” sau teatral, ci totul a decurs foarte natural, replicile fiind livrate excelent (vezi omniprezenta sintagma „minca-mi-ai curu' ”, grimasele fetelor si atitudinea lor). Se respecta paleta de culori neon care te orbesc la tot pasul, avem si „cocaine & caviar”, cercei rotunzi care-ti fura ochii si plete-n vint vazute in slow motion. 

 

Prin tot ce face, prin fiecare experienta prin care trece, Larisa incearca sa obtina ceva, nu neaparat palpabil si poate ca nu de fiecare data satisfacator, insa mereu lasa de la ea si treptat devine acel personaj care se umileste. Chiar daca a trait o experienta nu tocmai placuta, macar la nivel psihologic isi doreste sa fie impacata cu sine si in general tinde sa exagereze anumite detalii pentru a-si idealiza experienta (bineinteles ca „a fost tandru, a avut grija de mine”, se putea altfel?) si, inclusiv in ultima replica din film, „eu o sa fiu bine, orice-ar fi pe lume” ea incearca sa-si induca ideea ca ceea ce i s-a intimplat nu a fost chiar atit de rau, ca „a durut doar un pic”.

 

Multe din discutiile si destainuirile fetelor sint puerile si rizibile („Pai nu vrei sa fii si tu femeie?”), dar cred ca toata lumea s-ar putea identifica la virsta lor cu o mentalitate asemanatoare, cum ar fi in acel moment in care toate cele 3 prietene stau pe doc si fac profilul baiatului perfect. Acesta este, evident, blond cu ochi albastri, are masina, muschi („ca Georgescu”) si trebuie sa fie XXL. Toate detaliile se ambaleaza intr-o sticla de Frutti Fresh, care se pupa pe rind de fiecare fata, dupa care se arunca in mare, poate-poate o rasari de undeva vreun fat-frumos din lacrima.

 

Dincolo de anturajul de la scoala, merita amintita prezenta tatalui vitreg al Larisei, un mascul alfa imbracat la maiou care isi ameninta cu nonsalant fiica vitrega (Larisa), dar totodata este suficient de dur cit sa bage frica si-n mama fetei, ori asta e un tip de relatie pe care eu nu pot sa-l concep. Cit despre momente de violenta domestica, cum ar cel din bucatarie sau cel in care Nelu (tatal vitreg) vine alergind pe scari mai-mai sa o omoare in bataie pe Larisa, m-au lasat usor dezorientata, pentru ca nu vad asemenea scene in fiecare zi.

 

Din aceeasi categorie, alt personaj intrigant ar fi Dany, aproape opusul lui Florin (care apare imbracat intr-un tricou cu Ronaldinho, are freza de cocalar si cercel in ureche). Initial tinzi sa crezi ca e the good guy, eroul imbracat in haine albe care o salveaza pe Larisa de la inec, dar el de fapt joaca rolul twister-ului, personajul care apare ocazional pe parcursul filmului si despre care ai fi crezut ca va fi cel care va salva situatia si va aduce un happy end, dar in cele din urma devine ultima picatura din paharul Larisei.

 

As vrea sa mentionez un detaliu, pina nu il introduce cineva intr-alt film romanesc (valabil si pentru serialul Umbre) – ce generatie de mIRC mai folosea yahoo messenger in 2013 (anul productiei filmului)? Poti sa faci conversatii video si pe facebook sau skype, dar nimeni, nimeni nu mai da buzz pe mess. Totusi, m-am amuzat rau cind, in timpul apelului video, ea si-a pus acea coronita pe cap, pentru ca automat gestul m-a facut sa ma gindesc la replica „Sa plingi pentru un baiat? Nu, printeso! Ridica capul ca iti cade coroana!”.

 

Vizual vorbind a fost o experienta, mai ales pentru ca s-a recurs la efecte CGI pe care nu le-am mai intilnit in alte filme romanesti si care au acompaniat foarte bine cosmarurile protagonistei, desi, uneori mi s-a parut ca laitmotivul cu apa a fost putin exagerat sau prea des folosit (telefonul scapat in chiuveta, bidonul care se varsa, acvariul, marea samd). Scenele care succed momentul in care Florin ii da papucii in club, sint absolut minunate, de la jocul actritei, la detaliile vizuale si bass-ul de pe fundal, combinatie frumos resimtita mai ales la scenele de inec.

 

Totodata, e si primul film romanesc la care mi-a placut coloana sonora, pentru ca a fost destul de fresh si s-a mulat perfect pe subiectul filmului (Ruby galore), numai ca, dat fiind natura melodiilor, m-as fi asteptat ca tonul si ritmul fragmentelor sa fie mai alert, sa existe mai multe cut-uri in unele secvente, dar cum e un film care imbina mai multe stiluri, au existat destule astfel de momente „cu ritm”, cum ar fi scena de la inceput in care cei 2 se saruta (multe unghiuri, cadre de 2-3 secunde stil videoclip, cu tot cu soundtrack pe fundal), girls fight-ul din holul scolii, cafteala din biroul directorului samd sint momentele de climax care-ti capteaza atentia si vin ca un dus rece (ca tot e apa simbol in filmul asta).

 

Lumea e a mea nu e o lume roz, iar sfirsitul e ambivalent si chiar ma bucur ca de data asta n-a mai intrebat nimeni la Q&A daca va exista si o parte a 2-a a filmului (it’s a win pentru un film romanesc!). Nu e nici genul de film care la final sa te lase complet socat si ingrozit de ceea ce ai vazut. Lucrurile astea pur si simplu se intimpla, numai ca lumea nu vorbeste despre ele. Tot timpul lumea se sensibilizeaza/scandalizeaza doar daca aude o stire socanta despre o eleva de 16 ani care a ramas insarcinata si abia atunci ajunge sa isi puna problema ca, vezi Doamne, ce se intimpla cu generatia asta. Pina se ajunge la o asemenea stire exista o poveste in spate, o poveste pe care unii nu au rabdare sa o spuna, dar pe care Nicolae Constantin Tanase a avut suficient curaj sa o transpuna intr-un film, de altfel, unul dintre cele mai bune debuturi din cinema-ul romanesc. Invata sa alegi, fa totul cu masura si ai sa supravietuiesti. Nu tot timpul va exista un val de apa CGI care sa spele trecutul si greselile.