Suna No Onna - Are you shoveling to survive, or surviving to shovel?'

Din categoria filmelor de esenta tare, Suna No Onna este filmul cu care Hiroshi Teshigahara s-a intrecut pe sine. Absolvent al Universitatii Nationale de Arte Frumoase si Muzica din Tokyo, autor a 21 de filme si documentare, regizor de spectacole de opera, fondator si maestru al unei scoli de ikebana, pictor si sculptor, designer de gradini si scenograf de ceremonii ale ceaiului, Teshigahara a experimentat arta cu luciditatea omului care si-a gasit locul sau in lume.  Colaborarea cu romancierul si scenaristul Kobo Abe (acelasi spirit avangardist si umor absurd via Beckett sau Ionescu, romanul sau “Suna no onna” castigand apreciere internationala unanima si fiind tradus in peste 20 de limbi) a fost una de foarte bun augur, Teshigahara reusind sa transpuna clinic pe celuloid povesti aproape contemporane despre claustrarea fiinte umane, instrainarea de lume si de sine, sustinand in cel mai pretios stil avangardist bizarul unei lumi in care nu te simti ca acasa.

Entomolog de profesie, Niki Jumpei renunta pentru o zi la jungla urbana pentru a se refugia in desert in cautarea unei specii noi de gandac de nisip, ceea ce i-ar asigura numele intr-un tratat de entomologie, ajutandu-l astfel in devenirea sa pentru sine. Lasandu-se prada reveriei, barbatul va pierde notiunea timpului, trezindu-se fara un mijoc de transport in oras. Cativa localnici ii propun sa innopteze in sat, intr-o casa asezata pe fundul unei gropi de nisip si locuita de o vaduva. Nimic din absurdul situatiei nu il alarmeaza pe Niki, el coborand senin pe o scara de franghii in adapostul temporar care a doua zi ii va deveni inchisoare. De la rebeliune impotriva femeii si satenilor care i-au intins o capcana (transpusa in incercari diperate de evadare printr-o lupta absurda –uman imposibila- cu forta distructiva si instabila a naturii) si a destinului sau dislocat atat de brutal, la acomodarea cu spatiul si comunitatea si, in final, cu insasi soarta sa, Niki Jumpei va parcurge un drum sisific, presarat cu renuntari treptate a elementelor vechii sale identitati, a carei finalitate cathartica o gasesc indoielnica si foarte interpretabila. Decizia sa ultima confirma iluminarea spirituala conform filosofiei taoiste (acceptarea destinului sau fiind o forma de iluminare interioara si de impacare cu energia universala) sau nu este decat o noua speranta de reiterare a sinelui,  o alta manifestare egoista a dorintei de unicitate in univers, un nou proiect purtator de sens provizoriu, o alta forma de condamnare la resemnare? Acceptarea sa finala este o forma de apropiere de comunitatea traditionala, de umanitate (devenind o “fiinta-impreuna”), o modalitate de vindecare a angoasei si a alienarii unui personaj care pare, inca de la inceput, bantuit de nimicnicia destinului sau? Sau doar o noua forma de reluare, de condamnare la libertate, asa cum concluzioneaza existentialismul francez?

“Suna No Onna” mi-a dat dureri de cap binefacatoare si singura mea angoasa a fost asemanarea teribila a omului de azi cu figura personajului central. Dezradacinat, instrainat de ceilalti, narcisist, fragil si singur in cautarea unui sens al existentei sale, omul contemporan se afla intr-un continuu mars al supravietuirii si al regasirii de sine. Deseori lipsit de alternative si claustrat in universul sau limitat, se vede nevoit sa-si stinga setea de acceptare si de semnificare a propriei fiinte cu tot soiul de activitati, mai mult sau putin ancorate in real, dar capabile sa-i ofere acel minim grad de claritate, care absoarbe si distrage de la non-sens si  absurd.

Dar, asa cum observau numerosii “hermeneuti” ai filmului, personajul central nu este Niki Jumpei, nici enigmatica “femeie a dunelor” ci chiar nisipul, forta de nestavilit a naturii; nisipul patrunde in crapaturile casei, in porii pielii, in mancare si in apa de baut, infecteaza, rugineste, contamineaza. Ubicuu, infinit si instabil. Neprielnic si totusi prielnic vietii. Sapatul nisipului devine o munca de Sisif, absurda in finalitatea sa, asemeni timpului care inghite viata cu aceeasi pasiune cu care o (re)creeaza. Filmul surprinde magistral aceasta forta a naturii, camera dovedind o adevarata fascinatie a texturii, prin close-up-uri neobisnuite, de la micro la macro, trecerea de la o particula minuscula de nisip la un sistem halucinant de dune facandu-se intr-un stil oniric-auster si aproape fara cusur.  De asemenea, trupurile acoperite de nisip, intr-o ingemanare erotica, devin laitmotive in intreaga imagistica a filmului.

Compozitorul modernist Toru Takemitsu ( care a lucrat printre alti regizori japonezi si cu Akira Kurosawa pentru coloana sonora a filmului “Ran”) sustine muzical atmosfera absurda si enigmatica intregului film, prin zgomote abstracte si experimentale, capabile sa surprinda in modul cel mai violent nu doar zgomotele reale ale tobelor tribale si ale furtunilor de nisip, ci si tensiuni si stari care nu au ecou decat in imaginatia noastra. Recunosc ca am tresarit de cateva ori.

In vremuri tulburi, un film care daca nu te va linisti (si nu te va linisti cu siguranta), te va revolta, determinandu-te sa te intrebi din nou asupra rostului tau in univers. Halucinant, te va bantui putin, si chiar de nu-l vei intelege, vei hrani estetul din tine cu unul dintre cele mai frumoase filme lasate mostenire posteritatii.