Scurtmetraje la DaKino 23

Prima seara, cea cu scurtmetrajele, a fost un mix cu trei scurtmetraje romanesti (un indie, unul de scoala si unul finantat de CNC) si alte citeva productii europene provenind din toate colturile continentului (si nu numai). Sa le luam pe rind, deci.

Ma Foret al belgianului Pins e o incercare de poezie si eseu, filmata fancy, dar fara sens. Transpira ideologie si cuteness, dar ii lipseste esentialul – cinema-ul. More than two hours de Ali Asgari are foarte mult cinema, „poate prea mult”, dar pacatuieste prin incapacitatea de a iesi de sub eticheta de „drama iraniana minimalista”. E bun, povestea parca nu e cea-mai-cea, dar e printre favoritii la premiu.

Australianul Kings pare un film-britanic-cu-mesaj-social care se termina fara predica, dar oarecum adolescentin. Tot filmul sta in final, acel subit-plasat-subtil inca de la inceput, cu o intreaga poveste care e cuprinsa in cele doua-trei priviri dintre personaje si care nu e necesar sa mai fie si spusa. Copenhaga e poate cel mai incoerent film, bazat iarasi pe o idee scenaristica valabila la nivel de amatori si cu o incercare esuata de a updata un cliseu.

Selectia de scurtmetraje care incepuse sa devina destul de nefericita continua cu Roborabbit un film rusesc care incearca sa fie amuzant, cred, dar nu convinge pe nimeni. Curios sa vad primul scurt romanesc din competitie, Dim Light al Florinei Dumitrache e un indie horror cu zombie si cu Marius Manole pe post de salvator (singurul moment amuzant – involuntar - din film). Lipsit de vreun skepsis, scenariul e un draft neterminat intrat degeaba in productie.

Si pentru ca lucrurile n-aveau cum sa fie mai proaste decit atit, spaniolul Holden vine sa ne spuna cum e cu gay-ii si de ce cliseele despre relatii de scurta durata inca „ruleaza”. Pentru ca nu-i greu sa faci un film, dar e ceva mai complicat sa fii si interesant.

Lista cu filme proaste se termina aici pentru ca urmeaza cel de-al doilea scurtmetraj romanesc din lista, cel de scoala, un film despre un film, mai degraba despre un actor de gen masculin care ar trebui sa plinga, dar de fapt n-ar prea vrea. Si baietii cateodata de Matei Lucaci-Grunberg a fost facut tocmai ca sa distreze audienta, ceea ce a si reusit, inscriindu-se intr-o lista nu chiar asa de lunga de filme scurte autohtone cu umor sanatos.

Favoritul meu a fost Someone may drop a cigarette butt, realizat de un croat student la FAMU, despre un cuplu tinar care locuieste cu tatal lui mega-betiv. Ea e insarcinata, el lucreaza pe santier, dar sint fericiti impreuna, mai ales cind el decide sa scoata canapeaua afara si sa doarma impreuna in curtea din spatele blocului, fara sa fie aiurea, exagerat sau neinspirat. Dimpotriva, e amuzant, romantic si tradeaza o bucurie de a trai viata care n-are legatura cu citatele de pe facebook. Ma bucur ca juriul din care a facut parte si actrita ieseanca Cosmina Stratan a ales acest film pentru Trofeul DaKino 2014.

Ultimile doua filme din serie, romanescul Retur, in regia lui Emanuel Parvu, cu Vasluianu, Boguta, Cosmina Stratan et co pe ecran e un soi de banc filmat a la Cobileanski, dar fara prea mult haz. Iar in fine, Thyme, un scurtmetraj britanic, care aproape ma convinsese sa-l votez pentru Premiul Publicului, a fost dragut si poetic la modul adevarat si fara dulcegarii inutile, dar cu tropi pe care parca i-am mai vazut...

Dupa proiectie, realizatori si actori au fost invitati la Q&A, unul dintre cele mai slabe la care mi-a fost dat sa iau parte. Emanuel Parvu a sfatuit juriul sa nu ia in calcul filmul sau pentru ca „ceea ce ati vazut pe ecran nu este filmul meu”, invocind intunecimea nejustificata a imaginii, iar intrebarile pe care cineastii le primeau de la moderator variau intre penibil si evident. SF-ul sud-coreean a fost insa ceva mai interesant.