Sclav la cinema

Pina sa vedem cine si cit a gresit, pe scurt, filmul spune povestea lui Solomon Northup (caruia i se schimba numele in Platt la un moment dat si e jucat de Chiwetel Ejiofor), un violonist negru, care traieste ca om liber impreuna cu sotia si cei doi copii ai sai in New York-ul anilor 1840. E rapit si vindut ca sclav pe plantatiile din Sud unde indura violente fizice si psihice la care este supus de diversi stapini, printre care unul jucat bine de Michael Fassbender. Toata povestea dureaza 12 ani, pina e salvat de un alt nordic (Brad Pitt) care-i afla povestea si astfel se poate intoarce la familia sa.

O prima greseala ar fi referitoare la poveste si la modul in care sint construite personajele. Practic, personajele albe sint negre, iar cele negre albe, iar asta nu se schimba deloc de la inceput si pina la sfirsit. Lipsa unui conflict interior (prezent poate doar la „diabolicul” stapin Epps, dar e greu de spus incit e doar sugerat) face personajele pe jumatate plate, intrucit sufera totusi de conflicte externe. Modul asta manipulator de a spune o poveste, in care nu poti empatiza decit cu „cine trebuie”, te reduce ca spectator la un simplu mincator de pop-corn caruia i se serveste cu lingurita doar „ce trebuie” sa inteleaga. Nu poti empatiza prea mult cu Epps, nici cu sotia lui (ce drama misto are femeia asta, a propos), deci nu e un film la care sa faci efort. Adica e ieftin. Plus de asta, nu poti sa te declari un apostol al adevarului manipulind...

Strins legata de problema personajelor unicolore, e si cea legata de maniera regizorala care dubleaza problema din scenariu si duce tot demersul intr-o zona si mai fara iesire. Muzica si secventele violente filmate „cum trebuie” sint exact ce mai lipsea ca sa nu poti iesi din poveste si sa poti vedea altfel lucrurile. Nici macar nu te poti gindi la lucruri bune facute de stapinii de sclavi si greseli ale sclavilor. N-are sens. Ce poate fi interpretat insa si trebuie sa recunosc ca m-a amuzat intr-o oarecare masura desi in sala de cinema se plingea sincer, e personajul jucat de Brad Pitt. Intrucit eroul nostru incercase de mai multe ori sa scape singur de Iadul in care se afla dar nu reusise, era cam clar dupa vreo o ora jumate de film ca salvarea n-avea cum sa vina decit de la altcineva. Ei si uite-asa apare Brad Pitt, un canadian (cita ironie...) alb, zilier pe plantatia lui Epps care tine predici despre umanism chiar in casa aluia (deci nu doar arata ca si isi face rolul de Salvator, ci chiar e Mesia). Ce cauta un canadian alb in Sud cu idei egalitare despre albi si negri si cu o cultura a legii superioara lui Epps, nu stim, dar important e ca e acolo si, ca detaliu, inainte sa-l salveze pe Platt/ Solomon, scenaristul il face totusi uman din condei (ii zice eroului nostru ca ii e frica de ce trebuie sa faca ca sa-l salveze - si atit), sa nu cumva sa avem alte idei despre el si cine ar putea fi.

Un alt semn de intrebare apare vizavi de importanta politica si culturala a acestui film. De ce ai face in 2013 un film despre drama unui sclav negru de la 1800 in Sudul american? Oare nu s-au facut destule filme in aceasta nota si din aceasta perspectiva? Oare nu e publicul fie el american sau international indeajuns de bine informat in legatura cu ce s-a intimplat in acea epoca? Oare nu stim cu totii cine a gresit si cine nu? Sau cine a facut abuz de putere si cine a fost abuzat nefiind in stare sa se apere? Ba da. Si-atunci, ce sens are s-o mai spui o data? Stiu teza cu „e bine sa aducem tot timpul in discutie atrocitatile din trecut ca ele sa nu se mai intimple”. De-acord, dar poti sa faci documentare despre asta, sau sa tii conferinte - iti vei fi facut partea. Insa a face un film precum 12 Years a Slave inseamna sa profiti de pe urma dramei serioase traite de un om liber care a fost rapit si vindut ca sclav si a face bani de pe urma ei (deci tinind cont de faptul ca povestea nu zice nimic nou fata de ceea ce stiam deja). Mai mult, insistind asupra acestei perspective a sclavului, nu risti decit sa rutinezi si sa banalizezi drama lui, nicidecum s-o lasi sa se bucure de importanta pe care o merita.

Dupa ce am vazut Django Unchained, iar in plaja larga a filmelor despre sclavia negrilor din Sud se readusese in discutie si un precedent avenge fantasy film al lui Mel Brooks, Blazzing Saddles (1974), credeam ca lucrurile intra in normal si avem detasarea de a adauga nuante istoriei, fara pretentia de a face istorie ci entertainment. Dar nu.

Cit despre faptul ca 12 Years a Slave vorbeste despre probleme similare ale lumii moderne sau ca e o parafraza la, mi se pare iarasi stupid. Daca vrei sa spui povestea unor sclavi din 2014 o spui cu actiunea in 2014 si cu efecte posibile in prezent sau in viitorul apropiat. Iar asta pentru ca 12 Years a Slave nu e o lectie despre istorie, nici una de cinema, ci o banala reteta de a face bani, cistiga Oscar si alte chestiuni superficiale.