Pixadores, cel de-al 3-lea film premiat cu „Best Karma Award”

Anul acesta am facut parte din Juriul Liceenilor, un proiect aflat la a 3-a editie, si am avut ocazia sa vad destule documentare cit sa iau o pauza indelungata de la a mai urmari genul asta de filme. Impreuna cu ceilalti 4 membri ai juriului (Teodora Nicolae, Daniela Gheorghe, Ionut Scurtu si David Marin), am acordat singurul premiu din cadrul festivalului, trofeul „Best Karma Award”, documentarului Pixadores (pronuntat, in romana, pișadores). Am zis cite ceva despre alegerea filmului cistigator si la Radio Romania Cultural.

Pixadores sunt grafferii tineri din ghetourile oraselor São Paulo si Rio de Janeiro. Arta lor are ca principala sursa de inspiratie furia, lipsurile si disperarea, iar singura lor forma de afirmare impotriva sistemului politic brazilian sunt pixação, un fenomen destul de intilnit in Brazilia, adica tagging-ul pe cladiri si ziduri. Initial, ma raportam la desenele facute de ei ca la niste simple mizgilituri, dar prin simplul gest de a se semna criptic cu numele lor si al gastii din care fac parte, precum si alte mesaje pe care le lasa pe cladiri inalte si in locuri cit mai greu accesibile, acestia vor sa demonstreze ca „numele e singurul lucru pe care il detii pe tot parcursul vietii tale, deoarece ti-a fost dat in momentul in care ai fost nascut”.

Protagonistii filmului de fata sunt patru locuitori ai favelelor - Djan, Ricardo, William si Biscoito, a caror emancipare prin arta o urmarim de-a lungul filmului si aruncam un ochi si la ce se intimpla in vietile lor private. Ceea ce gasim interesant la cei patru e ca, desi nu mai sunt niste adolescenti naivi, iar unii dintre ei au acum familii, cu sotie si copii, nu renunta la a milita pentru cauzele in care cred si picteaza mesaje pasiv-agresive cu spray, cu riscul de a fi amendati sau de a fi prinsi de politie, chiar inchisi.

Momentul culminant al filmului si al artei lor se petrece in Berlin unde ajung in urma unei invitatii primite de la Bienala de Arta Contemporana. Dar pentru a calatori pina acolo trebui sa aiba actele in regula, iar doi dintre ei nu au nici macar un simplu buletin. Situatia se rezolva prin furtul si amanetatul unor cabluri de cupru, iar cu banii obtinuti acestia reusesc sa-si faca rost de actele necesare (nu neaparat originale).

Ajunsi la Berlin, baietii incep sa se faca comozi si iau orasul la pas, minunindu-se de cultura germana si ironizeaza graffurile orizontale pe care le vad pe cladiri, pe motiv ca „astia nu sunt suficient de curajosi incit sa faca pixação verticale”. La un moment dat sunt invitati, alaturi de alti artisti, intr-o biserica considerata parte a patrimoniului istoric al orasului, loc unde au fost instalati niste parapeti din lemn ca suport pentru desene. Pixadorii nostrii au o reactie usor de intuit si afirma ca ei nu sint obisnuiti sa faca pixação in locuri unde e legal sa faca asa ceva si unde nu sunt urmariti de politie sau nu-si pun viata in pericol. Drept urmare, Djan (liderul grupului) decide sa deseneze doar pe zidurile bisericii neacoperite de panouri. Asta ii provoaca curatorului german un moment de furie care sfirseste printr-un schimb de aruncari cu borcane de vopsea intre el si artisti. Vine si politia, scandalul ajunge in presa si dupa ce revin in Brazilia, pixadores primesc un e-mail in care li se cere sa ramburseze grantul primit pentru cheltuielile de la Berlin. Dar cum scandalul nu inseamna doar ceva negativ, ci e si o buna ocazie de a deveni cunsocut, baietii primesc ulterior o propunere de a deveni imaginea Puma in Brazila si devin faimosi, nu neaparat foarte bogati, dar cel putin „se pun pe harta”.

Oricit ar incerca cineva sa-i convinga sa se lase de modul asta de a protesta prin vandalizarea bunurilor publice sau de patrimoniu, ei n-ar putea sa renunte la conceptiile pe care le au fata de acest obicei, acest stil de viata, de comunitatea in care s-au nascut, educatia pe care au primit-o pe maidan si mindria de a transmite aceasta atitudine din tata in fiu, din generatie in generatie. Pentru ca daca ar renunta, asta ar insemna ca libertatea lor de exprimare ar fi ingradita, iar autoritatile vor fi cele care vor cistiga. Unul din multele lor statement-uri, pe care pixadorii il repeta de mai multe ori si in film suna cam asa: „n-ai cum sa intelegi cit de important e pentru noi sa facem pixação, pina nu ai sa incerci si tu sa faci asa ceva”.

Ceea ce am apreciat cel mai mult la acest film a fost curajul, nu doar al pixadorilor, ci si al operatorului Peter Flinckenberg si al regizorului; acestia ii filmeaza pe actanti cu camera din mina in timp ce se catara pe diferite cladiri, cum ar fi un bloc de 29 de etaje pe care-l escaladeaza in adidasi si fara niciun echipament suplimentar - scena ce te tine cu sufletul la gura si te face sa te intrebi de ce si-ar risca viata pentru asa ceva (dar, cum isi zic si pixadores insisi pentru a se incuraja, „cei care nu sunt vazuti/remarcati, nu vor fi amintiti”), sau atunci cind ii surprind in timp ce fura cabluri de cupru, iar propietarul cablurilor ii prinde si incepe sa alerge dupa ei. Nu numai faptasii trebuie sa fuga, ci si cameramanul si regizorul, riscind cu totii sa-si ia ori o amenda de zile mari, ori o ciomageala buna. Nu mai zic de cadrele de train surfing, in care operatorul e nevoit sa se contorsioneze prin geamul trenului, pentru a-i surprinde pe pixadorii in cautare de adrenalina si senzatii tari, direct de pe acoperisul trenului.

Abordarea povestii in imagini alb-negru nu face decit sa accentueze ideea ca orasul este gri, ca „Brazilia este fara culoare”, iar problemele lor ar trebui privite printr-o maniera neutra, fara sa-ti fie distrasa atentia de altceva. Cadrele in slow motion duc intr-o anumita masura la fictionalizarea documentarului si la o usoara „cosmetizare” a faptelor; nu e neaparat un minus, ci doar un artificiu prin care probabil regizorul a simtit sa contribuie cit mai artistic la subiectul pe care il documenta.

Singura chestiune care ma dereanjeaza personal la filmul asta (zic personal pentru ca e foarte posibil ca altii sa aprecieze ceea ce urmeaza sa spun) sunt toate acele expresii poetice care sunt aruncate din cind in cind. Inclusiv cea de la sfirsit, poate cea mai pregnanta, cind unul dintre pixadori marturiseste ca „de acum in colo va trai ca si cum fiecare zi din viata lui ar fi ultima”; poezia ma bate grav, asa ca nu pot sa fiu in asentiment cu artificiile astea cinematografice, menite sa accentueze situatia de pe ecran si sa patrunda si mai adinc in sufletul personajelor pentru a te face sa empatizezi cu ei - dar pentru mine nu e mai mult decit un comercialism ieftin menit sa atraga un public cit mai larg.

Impreuna cu ceilalti membrii ai juriului am decis ca pe linga simpla selectare a filmului sa adaugam, intru posteritate, si o motivatie pentru care am luat decizia de a premia Pixadores: „Documentarul pe care l-am ales este un film pe care il poti uri cu usurinta, deoarece pare o alegere previzibila pentru niste adolescenti, prin prisma subiectului sau. In acelasi timp, este si un film pe care e greu sa nu-l iubesti, pentru ca ne reprezinta. Desi subiectul pare foarte specific, in realitate nu este - este un film despre lucrurile in care cred adolescentii si in care adultii ar trebui sa nu uite sa creada. Ce ne-a invatat pe noi filmul castigator este ca educatia nu trebuie sa inceapa neaparat din scoli sau institutii private si ca ea poate incepe si pe maidan.”