Pink Floyd - The Wall

Filmul prezinta metaforic povestea unui star rock (ce poarta numele Pink) aflat intr-o evidenta stare de depresie si detasare emotionala. Drept consecinta, construieste un zid in jurul sau pentru a se proteja de lumea exterioara. Soundtrack-ul este alcatuit aproape exclusiv din piesele dublului album lansat 3 ani mai devreme, The Wall. Roger Waters intentionase initial sa construiasca filmul in jurul sau, dar lipsa de charisma pe ecran a dus catre cooptarea in proiect a unui alt muzician, vocalistul trupei punk irlandeze The Boomtown Rats. In autobiografia sa, Bob Geldof marturiseste ca la inceput nu a fost prea atras de proiect, in special pentru ca nu-i placea muzica facuta de Pink Floyd.

Piesa de deschidere nu apartine Pink Floyd, ci muzicienei Vera Lynn: The Little Boy that Santa Claus Forgot. Cantecul este – deloc intamplator - despre un baiat orfan de tata. In urmatoarele scene aflam ca tatal lui Pink, un soldat britanic, este ucis in luptele din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Eric Fletcher Waters, tatal lui Roger, a fost omorat in februarie 1944 in luptele din Italia, de la Anzio.

Exista si pe albumul The Wall o piesa cu titlul Vera, care se refera la un alt cantec clasic Vera Lynn, We'll Meet Again. Versurile stau marturie acestui lucru: "We'll meet again, / Don't know where, Don't know when, / But I know / We'll meet again / Some sunny day." Ramanand la capitolul versuri, poezia cu care tanarul Pink este prins in timpul The Happiest Days of Our Lives este o combinatie a primelor doua versuri ale piesei Money, de pe albumul Pink Floyd Dark Side of the Moon.

Una din scenele puternice ale filmului este cea in care Bob Geldof trebuia sa isi rada sprancenele. Lasandu-se dus de val, aceasta a improvizat si si-a ras intregul corp. Referinta la povestea altui fondator Pink Floyd, Syd Barrett, sunt evidente: acesta a parasit trupa in anii ’60, dupa ce s-a imbolnavit. Apropiatii trupei au relatat cum, la o petrecere, Syd Barrett s-a dus acasa, s-a ras in cap si apoi s-a intors comportandu-se ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Cu doua exceptii (Hey You si The Show Must Go On), toate piesele de pe album apar si pe coloana sonora. Insa doar 3 (Another Brick in the Wall, partea I, Goodbye Cruel World si Vera) sunt neschimbate fata de varianta originala, toata celelalte fiind remixate, scurtate sau chiar reinregistrate complet pentru film.

Alan Parker, creditat in final ca regizor, a fost rugat de casa de discuri EMI sa adapteze albumul pentru marele ecran. Initial, acesta ar fi vrut sa lucreze doar ca producator, lasand regia pentru Gerald Scarfe (un ilustrator) si Michael Seresin. Insa dupa schimbarile de concept (filmul trebuia sa contina numeroase filmari din timpul concertelor Pink Floyd), Seresin a plecat, iar Scarfe a realizat cele circa 15 minute de animatie (inclusiv memorabila imagine a marsului ciocanelor). Certandu-se des cu Roger Waters, Alan Parker a renuntat de mai multe ori la proiect, intr-un final considerandu-l „cel mai scump film studentesc facut vreodata”. La randul sau, Waters a lasat posteritatii impresiile sale despre colaborare pe piesa Not Now John, chiar pe urmatorul album Pink Floyd, The Final Cut: "Not now John, we've gotta get on with the film show: Hollywood waits at the end of the rainbow. Who cares what it's about, as long as the kids go? So not now John I've gotta get on with the show." Experientele lor au fost surprinse tot in 1982 de documentarul The Other Side of the Wall si mai tarziu de un alt documentar, Retrospective (1999).