O calatorie numita iubire

Daca ai putea defini iubirea, daca ai putea sa o pipai, sa-i determini exact componentele ai face-o? Ce inseamna sa iubesti si de unde vine iubirea? Exista ceva rational intre legatura care se produce, uneori intre trupuri, minti si inimi?

Iata, doar cateva din temele pe care filmul le atinge subtil in incercarea a de a expune iubirea cathartica dintre Sibilla Aleramo (interpretata de Laura Morante) si Dino Campano (Stefano Accorsi). Este vorba despre doi impatimiti ai scrisului de la inceputul secolul al XX-lea, care ajung sa se cunoasca prin scrisori si sa isi impartaseasca unul altuia nu doar patima pentru arta mazgaliturilor migalos aranjate pe hartie, ci si focul ce le arde in interior. Sibilla este recunoscuta in epoca pentru valoarea literara datorita romanul “Una Donna”, roman in care isi relateaza propria viata si evenimentele tragice prin care a trecut, de la incercarile de sinucidere ale mamei sale la casatoria in care este impinsa cu forta, fiind violata de unul dintre angajatii tatalui sau, la umilintele la care o supune noul si infamul sot si ajungand la momentul in care isi paraseste copilul constienta ca este pe cale de a deveni copia fidela a femeii care i-a dat viata. 

Dupa ce traieste o serie de iubiri pasagere, Sibilla intalneste fructul interzis in persoana lui Dino Campana, catalogat de multi dintre contemporanii sai drept un poet cu perspective, insa unul care si-a pierdut ratiunea, fiind supranumit “Nebunul”. Scrisul devine liantul legaturii lor, arta de a insirui cuvinte ii macina pe amandoi. Daca Sibilla prefera proza, Dino este fascinat de poezie, intre ei se produce o simbioza perfecta, ca si cum s-ar intalni cerul cu marea.

Din acest punct, iubirea prin arta este vazuta ca o maniera de transpunere a emotiilor profane in sacru, iar regizorul Michele Placido (cunoscut drept comisarul Corrado Cattani din serialul "Caracatita") mizeaza pe jocul actorilor, fascinatia decorurilor, costumelor si a scrisului pentru a reda o lume boema, iesita din tipar. Una in care pana si nebunia este scuzabila, daca este creatoare. Pasiunea care pune stapanire pe trupurile artistilor nu poate, insa sa depaseasca limitele interioare ale lui Dino. Incapabil sa-i uite si ierte trecutul Sibilei acesta ii va testa continuu dragostea incercand sa o faca pe scriitoare sa cedeze, sa-l uite. Dorind sa o aiba in totalitate, el o va indeparta si ii va distruge vointa de a fi cu el, insa pasiunea nu va disparea. Laitmotivul filmului este o poezie gandita de Dino pentru Sibilla care reda veridic conexiunea si sentimentele dintre ei, o poezie pe care Dino o stie, insa nu o scrie, nu o mai recita, o poezie care ii pare familiara, dar ale carei versuri le-a uitat sau mai bine zis, le-a pierdut.

Plusurile filmului ar fi implicarea afectiva a actorilor in drama pe care incearca sa o redea si meritul regizorului de a ne o oferi parca o harta catre ideea de sentiment in stare pura, emotia este meticulos gradata atingand in anumite puncte cheie la cote maxime, de la bucurie, fericire, implinire la tristete, durere sau chin, in doar cateva secunde. Filmul incearca sa redea cat mai fidel atmosfera vremurilor respective si sa intre cat mai adanc posibil in mentalitatea perioadei. Perspectiva regizorului care alege la un moment dat sa “incurce firele” trecutului cu ale prezentului, intr-un “sunt si nu e” aduce un plus de vivacitate filmului, insa la final ramai cu impresia de lipsa, ca mai trebuia ceva. Ce anume? Dupa vizionarea filmului veti vedea… 

*Guest writer pentru acest articol este Adriana Danila, studenta a Facultatii de Litere.