- 2845
Desi imi propusesem sa scriu despre citeva filme pe care le-am vazut in octombrie la Les Films de Cannes a Bucarest, a intervenit dezastrul din Colectiv si brusc atentia tuturor a stat oriunde altundeva dar mai putin la cinema. Cu toate ca filmul despre care vreau sa scriu ar putea avea o oarecare legatura, la nivel inalt, cu incendiul de acum o luna: Le tout nouveau Testament al belgianului Jaco van Dormael este propunerea Belgiei la Oscarul pentru Film Strain de anul viitor si a avut premiera mondiala la Cannes in sectiunea Quinzaine de Realisateurs.
Premisa de la care pleaca aceasta comedie oarecum fantastica, e ca „Dumnezeu traieste si se afla la Bruxelles”. Oricit de ironic ar suna asta in contextual socio-politic al momentelor pe care le traim, situatia din film nu e nici ea mai fericita. Stim cu totii, s-a vorbit destul de mult in ultimii 2000 de ani despre fiul lui Dumnezeu, dar cum ramine cu fiica sa? O cheama Ea (Pili Groyne), Dumnezeu-Tatal (Benoît Poelvoorde) nu pare s-o iubeasca foarte mult si atunci cind nu o umileste pe mama sa, are accese de violenta la care Protectia Copilului ar putea avea ceva de comentat daca totul nu s-ar petrece la un astfel de nivel.
Ea, ca sa se razbune pe Tatal cel sastisit, imbufnat si mai degraba malevolent, intra in Biroul divin cit El se reculege dupa prea multe beri baute uitindu-se la un meci si le trimite tuturor oamenilor, prin SMS, data la care vor muri. Evident ca aflindu-se in fata acestei realitati tragi-comice, rolul lui Dumnezeu nu mai pare atit de important pentru oameni. Ideea insa ne trimite cu gindul la o secventa similara dintr-un film american cu Jim Carrey, Dumnezeu pentru o zi, cind satul de rugamintile fiilor sai pacatosi, Dumnezeu decide ca toti sa cistige la loto. Vorbeam intr-o cronica anterioara, cea de la Love the Coopers/Haos de Craciun despre raportul dezechilibrat dintre filmele de comedie europene si cele de peste Ocean, in ceea ce priveste modul in care este folosit umorul. In cazul de fata se regasesc citiva tropi de comedie de situatie specifici filmelor hollywood-iene, dar aici intregul concept pleaca de la ideea de baza care e cit se poate de „europeana” (in sensul de atipica pentru cinemaul american).
Mai mult, il stim pe Jaco van Dormael din precedentul film, Mr Nobody, nominalizat si premiat la Venetia si European Film Awards, unde se afla mai aproape de Science-Fiction decit e aproape de realitate aici. Insa universul cinematografic al belgianului pare sa aiba citeva puncte clare pe care le bifeaza in fiecare film: in Toto le Heros (1991) avem de-a face cu „soarta” care i-a marcat existenta lui Thomas nelasindu-i decit sansa razbunarii pentru a putea repara greseala destinului, in Le huitieme jour (1996) nesansei lui Georges de a se fi nascut cu Sindromul Down i se raspunde cu prietenia pe care o leaga de Harry, iar in Mr Nobody (2009) omenirea nemuritoare se uita la spectacolul vietii lui Nemo, ultimul muritor, ca la povestea unui sfint ale carui istorisiri sint la o granit fina intre realitate si fictiune.
In Le tout nouveau Testament e clar ca ne aflam in zona fictiunii pure, cu toate ca personajele au un aer foarte credibil, iar conflictul dintre Ea si Tatal ei (si al nostru) este transpus la nivel uman ca intr-o parabola. Ea ajunge pe Pamint, la fel ca Fratele ei mai mare dar fara sa fie nevoita sa se intrupeze ori sa mintuiasca omenirea, ci vrea sa-si faca o „echipa” de apostoli si, fara sa declare acest lucru, sa faca Pamintul un loc mai bun.
Alegorie sau poveste fantastica, lungmetrajul belgian isi seduce publicul ori de cite ori are ocazia, dar doar la nivel vizual. Din punct de vedere narativ nu reuseste sa se ridice la nivelul premisei deloc rea pe care o foloseste ca un bun „cirlig” de marketing, pierzindu-se in gag-uri, analogii si bune intentii.