Noile parabole ale cinematografiei: Borgman

Insa dincolo de atipia thriller-ului, dincolo de rasturnarea canoanelor umorului negru, asadar, dincolo de inovatia stilistica, cineastul reuseste sa repuna in discutie, intr-o forma hanekeriana, parabola moderna a societatii actuale. Iar aceasta dimensiune ce intretese probleme ale mentalului social cu spiritualitatea si cu imaginarul este, intr-adevar, remarcabil cladita si sustinuta de modul in care se conjuga realizarea cadrelor, abordarea personajelor si a actiunii, crearea ambientului sonor. O intreaga cinematografie aduce mereu in chestiune starea individului contemporan consumerist, fragmentat, traindu-si existenta absurda fara a mai fi tulburat, ca si cum ar fi golit de sine. Michael Haneke, François Ozon, Julia Leigh, Christian Petzold sau Thomas Vinterberg sunt doar cativa dintre cei mai cunoscuti realizatori preocupati, pe cai, prin tonalitati si prin subiecte diferite, de explorarea mentalului actual si a degradarii lente a unui anumit strat social. Venind din spatiul scandinav, unde si la nivelul teatrului contemporan exista o vizibila tendinta a descrierii unei lumi disfunctionale, in care omul in detrimentul oricaror eforturi, scapa esenta vietii, van Warmerdam se inscrie deopotriva pe linia absurdului din realitatea cotidiana in care jocul dintre ceea ce se numeste adevar si fantastic este sine qua non.

Si au coborat pe pamant si au intarit randurile lor – este motto-ul filmului, amintind de elementul de paratext de la inceputul romanului dostoievskian Demonii si continand in sine semnificatia Apocalipsei. Cu un manunchi de actori versati si care stiu sa lucreze impecabil in fata camerei de luat vederi (in rolurile principale fiind Hadewych Minis, Jan Bijvoet, Jeroen Perceval, Sara Hjort Ditlevsen, Elve Lijbaart), lasand impresia unei regii minimaliste, artistul „spune” povestea unei familii din middle spre upper class in care „conjuratia Borgman” ajunge sa se implice, omorand sotul si sotia si punand, astfel, capat unei drame in doi. Crima nu e unica, episodul surprins de van Warmerdam pare ca apartine unui lung sir de omoruri ce ar avea menirea sa purifice societatea. Pentru genocid nu mai e nevoie in secolul XXI de razboi mondial, ci doar de cativa oameni care sa paseasca linistiti pe drum, cu o constiinta maculata. Firul intamplarilor e destul de simplu, insa subtextul compenseaza. Ce se intampla in spatele usilor, in mintea fiecarui personaj este mult mai interesant si are un rol desavarsit in derularea evenimentelor. Necunoscutul, sub toate aspectele sale, de la intruparile lui fizice, la semnificatiile sale figurative, creeaza atmosfera si e calea prin care se comunica cu spectatorul. Pentru ca Borgman e si un pariu cu formele clasice ale peliculei – drama, thriller-ul, genul noir – si cu efectele pe care le au acestea asupra privitorului: suspansul, surpriza, instinctul detectivist. Noua parabola pentru locuitorii universului din plexiglas e ca o poveste pentru copii, insa care isi gaseste talcul si durerea in lumea oamenilor mari. Avand ceva din chipul chiristic, din smerenia si lumina unui Iisus care fuge de calai sa se ascunda, Camiel Borgman cere unui barbat, intr-o zi, sa intre in casa si sa faca un dus. O modesta cerinta, venita din partea unui strain, care deranjeaza intr-atat, incat nimeni nu poate opri furia celui care, initial, dechisese usa.

Imaginile cladesc cu grija, in absenta cuvantului, ritmul si ideea centrala: omul din afara, strainul, cel care locuieste independent de sistem, intr-o casa improvizata sub pamant, ajunge sa distruga ordinea si individul unui mediu care sustine cu toata convingerea ca „Noi suntem nascuti in Occident si de aceea se intampla sa fim norocosi”. Credinta devenita doctrina se preschimba in arma, iar raul nu face altceva decat sa detoneze incarcatura primejdioasa. Ca un fel de Mesia al intunericului, Borgman e prezenta mefistofelica care deturneaza cursul firesc al vietii si structurile riguroase ale universului. Gradina, ce face trimitere la noul tip de paradis fabricat de om (fie el gradinar cu studii sau peisagist), distrusa sub privirile absente ale stapanilor, e un simbol care acumuleaza treptat semnificatie. Transformarea ei intr-un teatru de vara, dupa modelul castelelor vechilor nobili, nu mai are insa nimic din vraja si grandoarea unui asemenea spatiu. In jur, copacii taiati, gropile enorme, peluza rasturnata si arbustii infloriti, dar despuiati sunt, mai degraba, semne ale dezvrajirii, ale neantului, ale sfarsitului. O alta „livada de visini” daramata. De data aceasta, mult mai aproape de noi.

Raul nu are o definitie, el poate fi un om sau mai multi oameni, cu trasaturi rasiale diferite de profilul albilor, nordicilor, oameni iesiti in afara legilor sociale, etice, religioase. Raul e o stare, o furtuna interioara, o incoerenta a gandirii. Peste oamenii bolnavi – bolnavi de ei insisi –, pe fondul propriilor angoase si fragilitati launtrice, raul se asterne ca o necesitate, caci a bea din paharul cu vin otravit e imanent, ca in tragedia antica. Constienti de ceea ce urmeaza sa se intample, cum erau candva Agamemnon si Casandra, Richard si Marina beau din cupele cu vin privind in gol cu ochiul celui care accepta, pana la urma, in aceasta lume a absurdului, fatuum-ul. Raul nu triumfa, ci pur si simplu exista. Pacatosii, criminalii, dezaxatii parasesc taramul mortii – descris aici prin gradina transformata intr-un mare mormant – in mod firesc, ca si cum nu s-a intamplat nimic deosebit. Ca si cum fiara sfasie caprioara si asta, pentru noi toti, nu e ceva uimitor, ci legea naturii. Amintind de Magicianul lui John Fowles, Borgman e acel metteur en scène care farmeca prin aura sa de stranietate, prin miscarile sale de felina, prin ochiul care ingheata, prin tonul clar, detasat al povestitorului de parabole:

„Copilul alb statea pe maginea lacului, undeva in padure. Era foarte grijuliu. Probabil ca lacul nu era foarte mare, dar stia ca e adanc. Probabil la fel de adanc precum inaltimea unui bloc de apartamente. Si toata lumea stia ca este ceva in acel lac. O bestie. O bestie mare cu solzi... si cu o gura mare plina cu cinci sute de dinti ascutiti. Aceasta bestie pazea cheia de aur a fericirii. Copilul alb plangea. Probabil ca nu se putea scufunda atat de adanc. (...) Cand copilul alb a disparut, toti s-au organizat sa-l caute. In biserica, lumea se ruga la Dumnezeu. Dar din cate stiti, Dumnezeu este prea plictisit, nu-l intereseaza decat de el. In seara aceea, scafandri si oamenii inarmati au inceput sa-l caute. Dupa un sfert de ora s-au intors, tremurand de frica. Nu puteau lega un cuvant. «Ce s-a intamplat? Ce ati vazut?» intrebau satenii. «Nu mai are rost, a spus unul dintre scafandri. Fiara este pre mare si cu siguranta, copilul alb a fost inghitit». In clipa aceea mama copilului a cazut la pamant, plangand. «Imi vreau copilul inapoi!» «Nu se poate asta, a spus un scafandru. Copilul tau este in burta fiarei si a fost deja digerat». Atunci mama copilului s-a ridicat si a privit inspre sateni. «Nu este nimeni atat de curajos incat sa-mi aduca la suprafata copilul, astfel incat sa-i pot oferi o inmormantare decenta?» S-a facut liniste. Dar nu pentru mult timp, deoarece Antonius, infirmul, s-a facut remarcat. «Iti voi aduce eu copilul a spus el». Briza incepuse si mama copilului i-a sarutat mainile lui Antonius.”

Oamenii au nevoie de poveste, cum au nevoie de iluzie. Poate ca e povestea vietii lor eterate in care pozeaza sub masca unei familii fericite sau poate ca e iluzia unei existente confortabile, a unui individ care se invarte intr-o bucatarie functionala, intr-un living spatios, pe o peluza de un verde linistitor, sub un soare sters ca si privirea lui incetosata de teama ca intr-o zi toate acestea ar putea sa nu mai fie. Doar ca azi Leviatanul nu mai e o fiinta fantastica. E un cosmar, un cosmar care devine real, o scufundare in subconstient ce te face sa te pierzi. Este, asa cum il concepe Alex van Warmerdam, filmul din film, pentru ca ecranele pe care se vad pret de cateva secunde imagini din desene animat, ori din documentare despre viata animalelor, intotdeauna, de o violenta extrema, sunt replici ale unei meta-realitati, ale unui vis urat, dispersat, dar care apartine traiului lor comun. In preajma plasmelor oamenii dorm ori urmaresc imaginile fantasmatice ce se deruleaza in fata lor cu o privire absenta ce pare ca trece de ecranul luminos. Cosmarul este flashback-ul in care Marina revede pentru o fractiune de secunda agresiunile sotului. Cosmarul traieste mereu, latent, in fiintele plapande care-si asteapta moartea ca pe un ritual.

Tehnic, e greu sa-i reprosezi ceva productiei. Spatiul e traversat de sunete in mod diferit, iar disonantele, efectul de apropiere-departare au un rol important, cu atat mai mult cu cat sunetul determina, uneori, schimbarea de ritm ori cut-uri inteligente. Camera (Tom Erisman) are precizie, plonjeurile sau close-up-urile au drept rezultat senzatia de asfixiere, de tensiune, in vreme ce, imagistic, se prefera monocromiile, tonurile estompate, adecvate ideii de existenta traita de la distanta, improprie, chiar straina.

Cu accente de teatralitate bergmaniana, dar si cu detalii demne de un David Lynch, creatia regizorului olandez arata si, in acelasi timp, invaluie acel caché al unei lumi in care incercam sa fim. Aici ne cautam deznadajduiti fericirea, adevarul si, in acest vis ai carui „magicieni” suntem, devenim –  nu se stie cum, poate printr-un joc al hazardului ori printr-o gresala de neinteles –, prizonierii neantului. Borgman e un semn de intrebare care se adreseaza direct, incisiv, putin perfid spectatorului, e o rafuiala pe tacute cu dogmele unui sistem nascator de ale sisteme implozive, fie ele sociale, politice sau religioase. Borgman e o parabola a omului de acum, spusa iubitorilor de film si de povesti intr-un limbaj cand criptic, cand ludic, cand esentializator. Alex van Warmerdam – de urmarit!