Mister Lonely - un film de Harmony Korine

"Jesus Christ, what happened?"

"Film is like a dead art because of people not taking chances." marturiseste Korine, omul care la 22 de ani (in 1995) soca o lume intreaga cu scenariul pentru "Kids", un portret sincer si brutal al unei noi generatii de adolescenti care bantuie New York-ul, fara valori, fara educatie, grotesti in promiscuitatea si violenta carora li se abandoneaza orbi, si carora regizorul Larry Clark nu le ofera nicio speranta de reabilitare.

"Peanut butter, peanut butter, motherf*cker."

La 24 de ani (1997), Harmony Korine debuta ca si regizor cu "freak-show-ul" Gummo, un experiment controversat, o viziune deromanticizata a clasei de mijloc americane, in toata "splendoarea" ei post-apocaliptica. Filmul nu e pentru cei slabi de inger. E acru, extrem, violent, adesea disonant. In acelasi timp, exista ceva magic in toata aceasta manifestare a disfunctionalului, nimic altceva decat viziunea lui Harmony Korine, obsesia lui personala; de unde si puterea filmelor sale: directe, sincere, fara compromisuri. "To me, art is one man's voice, one idea, one point-of-view, coming from one person."
Doi ani mai tarziu, portretiza, in stilul deja caracteristic, viata unui tanar schizofrenic in "Julien Donkey-Boy", inspirat fiind de boala unchiului sau Eddie. "Julien Donkey-Boy" este primul film american acceptat in miscarea cinematografica avant-garde "Dogma 95", desi filmul incalca in mod constient cateva reguli ale manifestului (cu acordul regizorului danez Lars von Trier).

"When so many are lonely... as seem to be lonely, it would be inexcusably selfish to be lonely alone." (Tennessee Williams)

La 13 ani dupa controversatul Gummo, Harmony Korine revine cu un film pe care il descrie ca fiind diferit de creatiile lui anterioare, un film mai clasic, cel putin in stil. Filmat in junglele din Panama, in Paris si in Scotia, Mister Lonely este de departe cel mai accesibil film al lui Korine, visceralul fiind inlocuit aici de o candoare infectioasa. Imaginatia regizorului nu are limite, de unde si pleiada de scene si personaje memorabile, desprinse parca dintr-un vis care seamana cu viata doar in colturi.

Imaginati-va calugarite aruncandu-se din avion fara parasute, facand acrobatii in aer; un Michael Jackson strain, confuz si insingurat, dansand pentru o multime absenta intr-o piata din Paris; un Charlie Chaplin care seamana mai degraba cu Adolf Hitler; Regina Angliei in pat cu Papa de la Roma; un Abe Lincoln irascibil, injurand mult si des...o Marilyn Monroe casatorita cu Charlie Chaplin, avand o fiica Shirley Temple si flirtand cu regele pop-ului. Un pretext excentric pentru a reflecta, in ritmul ilogic al viselor, delicat si poetic, asupra pierderii/asumarii identitatii si individualitatii, a credintei oarbe si a singuratatii.

Un grup de imitatori, adorabili in intensitatea cu care se incapataneaza sa-si asume viata altora (si fiecare detaliu adiacent ei), straini si instrainati, traind intr-un Neverland ferit bine de ochii lumii, pitoresc, ca de inceput de lume...si, in paralel, un preot misionar (interpretat de idolul regizorului din tinerete, Werner Herzog), la fel de incapatanat sa creada in miracole...cam de aici porneste storyline-ul din Mister Lonely.
Dar Korine nu e un narativ, dupa cum el insusi o recunoaste, epicul conventional fiind inlocuit aici de o sintaxa proprie, ca de altfel si in celelalte filme ale lui. Linearitatea devine non-linearitate, cerebralul face loc poeticului, iar filmul devine mai mult decat o simpla metafora, se preface in experienta.

Si ce experienta! Nicicand un film despre vise imposibile nu mi-a parut atat de fascinant. De la imaginea de inceput, prelungita intr-un slow-motion hipnotic aproape la infinit, la cea de final, pe cat de mistica, pe atat de lugubra - un complex de imagini tari, unghiuri de filmare inovative, discursuri/monologuri pe cat de bizare, pe atat de profunde, schimbari bruste de viteza/directie, atat tehnice cat si narative.
La toate acestea adauga un joc actoricesc fantastic (Korine e un fel de "regizor-vampir", vrea "sangele" actorilor, tot ce au ei mai autentic si mai magic), o doza consistenta de absurd si de umor negru dus la extreme, un soundtrack care completeaza aproape magistral fiecare scena, si poate astfel vei gasi experimentul cinematografic al lui Harmony Korine destul de provocator pentru a fi vizionat.

"It's hard to always laugh when you don't know what people find so funny. " (Michael)

Mister Lonely nu e un "film Prozac", se confeseaza regizorul, desi abunda in "ambiguitati somnolente" si in (meta)eroi a caror vise se sparg ca valurile de mal. Un lucru e cert: chiar si in Neverland-ul imaginat de Korine, tristetea e reala. La fel ca si singuratatea din marile orase aglomerate, unde cantitatea contactelor umane e intotdeauna invers proportionala cu calitatea lor. Cu alte cuvinte, e atat de usor sa fii singur in mijlocul multimii.

Criticii l-au desfiintat pe jumatate. Pentru ca e obscur, incoerent, frustrant. Aleg sa-l dau mai departe. Pentru ca e fascinant, tulburator, aproape candid.

Vizionare placuta!