Les Miserables: de la roman la musical

Filmul este regizat de Tom Hooper (castigatorul premiului Oscar pentru The King’s Speech) si are la baza nu doar opera lui Victor Hugo, ci si musicalul pus in scena in 1985. Am vrut sa-l vad, dar nu l-am gasit; eram curioasa sa-i ascult pe Colm Wilkinson si pe Michael Ball intr-un spectacol de cand erau mai tineri, dar - chiar daca nu am reusit – nu e totul pierdut. Am vazut iar si iar concertul din 1995 (aniversarea de zece ani, The Dream Cast in Concert), care le mai aduce pe scena si pe Ruthie Henshall, Judy Kuhn si Lea Salonga. Era sa ratez musicalul din 2010 dintr-un motiv cat se poate de subiectiv: nu pot sa-l suport pe Nick Jonas. Interpretarea lui nu mi-a transmis nimic in afara de un oarecare amuzament pentru ca s-a uitat undeva in gol mare parte din reprezentatie. Nu, faptul ca e tanar nu e o scuza. Totusi, e un spectacol care merita urmarit datorita unor voci precum Alfie Boe, Lea Salonga sau Ramin Karimloo.

Les Miserables a fost tradus si editat de mai multe ori in limba romana si a avut parte de o lista lunga de ecranizari; cea mai emotionanta si – dupa parerea mea – mai apropiata de povestea originala este miniseria din 2000, cu Gerard Depardieu (Valjean) si John Malkovich (Javert).

Plec de la presupunerea ca toata lumea stie cate ceva despre roman/film, chiar daca lectura nu e chiar pe placul oricui; deci nu voi oferi un rezumat. Cartea a primit de-a lungul timpului mai multe etichete: fresca sociala, roman de dragoste, drama, roman social etc. Este o poveste despre sacrificiu, compasiune si iubire (sub toate formele ei: parinteasca, romantica, pentru tara, libertate si egalitate); face, de asemenea, referire la revolutia din 1832 si ne ofera posibilitatea sa observam mentalitatea ce domina societatea franceza a secolului al XIX-lea. E lesne de inteles inca din titlu ca accentul nu cade pe burghezie, ci pe oropsitii sortii, cei care – pentru a supravietui – recurg la cersit, furt si prostitutie. Jean Valjean insusi se considera „un miserable” pana la sfarsitul vietii. Cat despre personaje, sunt la fel de multe pe cat ne-am astepta de la o carte de mai bine de 1600 de pagini, fiecare bine conturat si cu o functie anume. Nu apar toate in musical (nu o vedem pe Azelma Thenardier, de exemplu), dar nici nu le ducem lipsa.

Deci ce ar fi de spus despre noua ecranizare?! In primul rand suntem scutiti de pagini intregi de digresiuni menite sa evidentieze cunostintele autorului despre arhitectura si istorie. Prima jumatate a filmului si finalul sunt de nota zece; cunoastem personajele cele mai importante, si apoi ne luam la revedere de la ele, traim alaturi de ele, empatizam (sau nu) cu ele. In partea a doua, insa, calitatea scade; totul devine precipitat si da impresia de prea mult intr-o perioada de timp prea scurta. Nu mai emana aceeasi forta de la inceput.

Actiunea atinge trei puncte cheie – 1815, 1823, 1832 – fapt ce ne ofera sansa sa urmarim evolutia personajelor. Din pacate, motivatiile lor nu sunt mereu clare in film, iar trecutul unora este rezumat intr-un vers sau doua (de exemplu, originea lui Javert este mentionata doar o data si poate fi usor trecuta cu vederea daca nu ascultam cu atentie). Apoi ar fi povestea de dragoste dintre Marius si Cosette (Amanda Seyfried) care e complet neverosimila; macar in carte pare ceva mai putin superficiala pentru ca exista o serie de intalniri in parc si schimburi de priviri cu subinteles; nici nu e de mirare ca multi spectatori o prefera pe Eponine si nu pe fiica Fantinei. Daca e sa vorbim despre modul in care canta Seyfried si Samantha Barks, trebuie spus ca aceasta din urma (Eponine si in musicalul din 2010) transmite mai multa emotie. Spectatorul, am observat, tinde sa uite astfel ca Eponine descrisa de Hugo nu e o fata, sa spunem, cu un aspect atat de sanatos ca cel din film; ea ar fi trebuit sa arate cam ca Fantine dupa ce a fost fortata de imprejurari sa se prostitueze.

Daca tot suntem aici, ar trebui notat cat de bine s-a facut uz de machiaj in transformarea actorilor. Sa ne uitam la Hugh Jackman (Valjean), care e de nerecunoscut la inceput, sau la Anne Hathaway (Fantine), care a mers si mai departe pentru a crea un personaj credibil. Prim-planurile nu fac decat sa scoata in evidenta expresivitatea personajelor si sa ne aduca pe noi cat mai aproape de ele.

Daca Jackman si Hathaway au cantat superb si si-au (re)dovedit talentul actoricesc, Russell Crowe a fost mult mai putin convingator in interpretarea sa; Javert este un fanatic ale carui convingeri ii conduc viata si ma asteptam sa vad – nu stiu – mai mult venin si chiar pasiune (in a twisted way) in actiunile sale. Thenardier si a lui sotie, care mi-a amintit de Mrs Lovett (Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter), au acelasi rol ca in musicalurile din 1985 pana astazi: comic relief. Mi s-a parut ciudat ca au fost alese tocmai cele doua personaje, mai ales ca dau dovada constant de o cruzime si josnicie greu de egalat, trasaturi care nu ar trebui trecute cu vederea. In fine, l-am lasat la urma pe Colm Wilkinson; originalul Jean Valjean (Broadway si West End) ii da viata acum episcopului Bienvenu si singurul minus aici este ca avem placerea de a-l asculta pentru un timp mult prea scurt.

A meritat asteptarea? Da si nu prea. Ma asteptam la mai mult, vroiam sa fiu surprinsa cumva, dar Hooper a urmarit punct cu punct un traseu cunoscut deja din musicalurile anterioare. Nu inseamna ca nu merita vazut, doar ca – acum ca l-am urmarit de vreo doua ori – prefer sa ma limitez la soundtrack, de multe ori mai convingator decat jocul actorilor... si la roman, pentru ca doar acolo personajele si actiunile lor pot fi intelese cu adevarat.