Jackie

Asa cum stim, JFK a fost impuscat mortal in timp ce calatorea cu masina decapotabila, aflandu-se intr-o vizita oficiala in Dallas, TX. Alaturi de el se afla Jackie Kennedy, sotia sa, in bratele careia a murit. Socul inerent unui astfel de moment si modul in care aceasta i-a rezistat necesita un film care s-o plaseze printre figurile politice interesante ale secolului XX, dar fara sa exagereze a la Eastwood. Astfel ca aducerea lui Pablo Larrain pentru un astfel de demers a fost o decizie inspirata a producatorilor, a win-win situation.

Desi pare sa fie artificial la inceput, accentul studiat al lui Jackie devine natural pe parcurs, mai ales ca ascutimea sa pare sa se fi acutizat dupa moartea lui JFK. Povestea filmului incepe cu un jurnalist care doreste sa-i ia un interviu, dar nu e interesat de “zgomotul facut de glontul care i-a strapuns capul sotului ei”, adica nu de senzationalul momentului (wink wink nici Larrain nu vrea sa faca asta, dar arata totusi momentul de dragul contextului), ci de cine e Jackie ca om, cum i s-a schimbat viata pornind de la Prima Doamna care a deschis Casa Alba pentru presa si publicul larg, o Prima Doamna de altfel extrem de interesata de amenajarea resedintei prezidentiale cu mobilier si opere de arta scumpe, si care acum e intr-un doliu perpetuu.

In timp ce Jackie ii raspunde jurnalistului la intrebari, avem si noi acces la toate discutiile si momentele din intimitatea Casei Albe, la relatia tensionata dintre ea si Bobby Kennedy, precum si cea pasiv-agresiva dintre ea si cel care i-a succedat lui JFK, Lyndon Johnson. Cu toate acestea, dimensiunea politica a filmului e doar contextuala. Personajul nostru este puternic ca un politician, dar actioneaza inconstant, deci cit se poate de uman, gindindu-se ba la intimitatea si siguranta copiilor sai, ba la posteritatea sotului decedat, incercind sa-l asemuiasca cit mai identic cu Abraham Lincoln (un veritabil talisman al lui Jackie din punct de vedere prezidential, la care se raporteaza aproape ca un simplu cetatean, parca nefiind patrunsa de importanta pozitiei in care se afla).

Mimetismul pare sa fie doar un mecanism de aparare si de raspuns la socul creat de decesul lui JFK, pentru ca Jackie are capacitatea de a face lucrurile intr-o maniera proprie, luind decizii diplomatice inteligente si echilibrindu-si in acelasi timp angoasele interioare in discutii sincere & fruste cu un preot destupat la minte, exact cum ne-am astepta sa fie cineva intr-o astfel de pozitie in dialog cu sotia unui presedinte Democrat.

Cursivitatea povestii si evolutia personajului principal sint reusitele acestui film, care nu cade in capcana eroizarii gratuite, insa, la fel ca in multe alte filme de Hollywood cu subiect similar, se opresc in fata barierei relevantei cultural-politice. Oricit de frumos ar filma & regiza Larrain, Jackie nu poate impresiona un public international care n-o stie pe Jackie de la televizor din viata publica, ci doar ii asociaza existenta cu decedatul sot JFK.