Intermezzo

Pe scurt, avem de-a face cu doua personaje, unul mai „principal” decit celalalt, un regizor (Bogdan Dumitrache) si actrita (Diana Avramut) care joaca in filmul sau. Desi ar trebui sa filmeze, el se invoieste de la producatoare timp de o zi, mintind ca ar avea o criza de gastrita. Aceasta pauza pe care si-o ia e pe jumatate justificata artistic (vrea sa pregateasca mai bine o noua secventa pe care are de gind sa o filmeze), iar pe cealalta jumatate e justificata de, probabil, criza barbatului de la 40 de ani (noua secventa e un nud pe care actrita va trebui sa-l joace).

Relatia dintre regizor si actrita e caracterizata de o evidenta superioritate pe care el o are fata de ea. Aceasta relatie, insa, poate fi usor extrapolata la relatia dintre regizorul propriu-zis al filmului, Corneliu Porumboiu, si spectatorii sai. Bine-nteles ca spectatorul pe care acesta l-a avut in minte cind a facut filmul nu e un novice, un obisnuit al mall-urilor si al cinema-ului hollywoodian, insa chiar si un astfel de spectator poate intra in dialog cu filmul. Ideea cum ca Metabolism ar fi un film ermetic nu mi se pare asa de usor de acceptat. Regizorul-personaj ii explica, didactic, actritei-personaj de ce pelicula nu-i permite sa filmeze cadre mai lungi de 11 minute, de ce digitalul nu reprezinta o optiune viabila pentru el, de ce ar fi bine sa vada filme de Antonioni (adica ii face si recomandari), de ce e important sa inteleaga pentru a fi capabila sa „guste” (atit la propriu, gastronomic, cit si la figurat, din punct de vedere artistic). E ca si cum Porumboiu ar arunca o plasa „iisusica” prin care vrea sa ajunga nu doar la spectatorii deja existenti, ci si la cei „necredinciosi”, ne-educati intr-ale cinemaului de arta.

O a doua idee care s-a vehiculat in legatura cu Metabolism si pe care iarasi n-o agreez, este ca filmul nu ar fi narativ. Avem o situatie initiala (regizorul e la filmari), care se schimba (regizorul se invoieste de la filmari), avem o dezvoltare a relatiei dintre cei doi (care are un inceput, un continut si un final simplu, dar incarcat de emotie), un moment tensionat din punct de vedere dramatic (in care producatoarea vrea dovezi suplimentare care sa ateste afectiunea medicala a regizorului), o rezolvare a acestui impediment, precum si un final care rezolva situatia initiala (filmarile sint reluate). Adica tot ce trebuie pentru un scenariu valabil.

Desigur ca povestea, insa, nu e foarte dramatica la un nivel de suprafata, pentru ca e doar o elipsa, un spatiu artificial creat de personajul principal intre doua zile de filmare. La fel cum si Metabolism este doar un intermezzo prin care Porumboiu isi devoaleaza citeva secrete din „bucataria” personala. E ca un exercitiu de marketing, daca vreti.

S-a mai discutat, iarasi, si despre un soi de punct terminus, o fundatura in care cinemaul romanesc de tip nou, à la Cristi Puiu, ar fi ajuns. Discutia e deschisa, mai ales ca in salile de cinema apar fel de fel de variatiuni care mai „de gen" (Love Building), sau mai „anti-gen" (Killing Time), insa intelegerea diversitatii ca forma de refuz a „minimalismului-neorealist" e o malitiozitate simplista. Noile debuturi in lungmetraj nu mai seamana cu ce face Puiu pentru ca avem regizori care isi cauta propria voce artistica si care isi asuma riscuri, asa cum au facut-o si cei din generatia anterioara – vi se pare ca Marfa si banii, Occident si Furia ar semana foarte mult intre ele? Dar faptul ca tineri regizori ca Bogdan Mustata sau Iulia Rugina pot face filme care sa n-aiba staif de festival si totusi sa poata atrage atentia distribuitorilor, e si meritul lui Puiu si al celor care-i impartasesc opiniile estetice. Iar acestia, „mizantropi" si orientati catre propriul univers artistic si mai putin catre „publicul larg", au pus bazele – oricit de ridicol ar suna – industriei romanesti de film de dupa 2000, dincolo de subintelesele Media Pro sau Castel Film.

Iar Metabolism e chiar un film de public, oricit de – din nou – neverosimil sau ridicol ar putea parea. E o invitatie evidenta la dialog pe care Porumboiu o propune, si totodata un raspuns celor care nu gusta Noul Cinema Romanesc pentru ca nu-l inteleg. Miza filmelor din NCR e indubitabil una estetica, iar dorinta regizorilor din acest grup nu e acela de a balti in orizontul productiilor ready-made, ci de a duce discutia la un alt nivel, superior, asumindu-si totodata si un rol de formatori ai publicului. In lipsa unei reviste de profil care sa accesibilizeze sau sa explice intr-un limbaj profan ceea ce NCR produce de mai bine de 10 ani (asa cum face Moise Guran, de exemplu, cu domeniul economic), se pare ca rolul de mediator este jucat tot de NCR, prin filme precum Metabolism.