Inca un an

Tom (Jim Broadbent) - inginer geolog - si Gerri (Ruth Sheen) - terapeut - sunt perechea fericita din acest film. In jurul relatiei lor se desfasoara intreaga actiune, ei sunt modelul pentru cei mai putin “norocosi” care-si plang de mila, dar care nici nu fac mare lucru pentru a schimba ceva in viata lor. Tom si Gerri traiesc intr-o casa confortabila in nordul Londrei (incadrati deci in stereotipul upper-middle-class), iar in timpul liber se ocupa de gradinarit. Usa casei lor e mereu deschisa pentru Mary (excelent jucata de Lesley Manville), colega de serviciu a lui Gerri, care inlocuieste lipsa afectiunii cu vinul si Ken (Peter Wight), un vechi prieten de-al lui Tom, pe care-l vedem mereu cu o bere in mana.

Dar nu faptul ca doua personaje au ceva probleme cu bautura intereseaza, ci povestea care incepe simplu, vorbind despre oameni si sentimentele lor, despre iubire dar si despre instrainare, fara a se folosi de tipare - masti - plate, fara traire. Vedem personaje vii cu care in final ajungem sa empatizam.

Filmul incepe cu dialogul dintre Gerri si o pacienta de-a sa, Janet (Imelda Staunton, starul din alta productie Mike Leigh, Vera Drake, intr-o aparitie singulara), iar intrebarea pe care Gerri i-o adreseaza si raspunsul aferent vor plana asupra actiunile tuturor personajelor: “Pe o scara de la unu la zece, cat de fericita ai spune ca esti, Janet?” “Unu.” “Cred ca mai este loc pentru imbunatatire, nu crezi?” Spre “imbunatatirea” de care aminteste in primele replici sunt indemnate, de asemenea, si celelalte personaje cu care Tom si Gerri interactioneaza.

In cuplul Tom si Gerri fericirea este o stare normala - fericire pe care ei spera sa o traiasca si fiul lor, avocatul Joe (Oliver Maltman). Cei peste treizeci de ani de casnicie au trecut frumos peste cei doi care inca sunt, dupa atata timp, indragostiti. Iar starea de bine care-i insoteste pe acestia se simte si din afara si ceilalti tanjesc macar la cateva clipe asemanatoare in confortul casei lor, la conversatiile si nu in ultimul rand, prietenia lor. Astfel ca Mary, evadand din micul ei apartament, le cauta tot mai mult compania si ajunge, dupa prea multe pahare, sa ramana la ei peste noapte. Ken e si el intr-o situatie asemanatoare: pe langa lamentarile de rigoare, pentru el motivul ar fi si Mary, cu care crede ca s-ar potrivi, doar ca ea tinteste mai sus, spre chiar fiul prietenilor sai. Daramata cand Joe le-o prezinta parintilor lui pe Katie (Karina Fernandez), reactioneaza penibil si isi primeste pedeapsa, o vreme ne mai fiind invitata.

In film sunt prezente mai multe situatii jenante, scene care se deruleaza in public, in care nu doar personajele se simt inconfortabil, ci parca si noi, cei care privim din exterior. Tom, Gerri si fiul lor participa la inmormantarea cumnatei lui Tom: preotul este total neimplicat, groparii isi fac treaba constiincios, fratele lui Tom, Ronnie (David Bradley), este distant, cu mintea in alta parte, Carl (Martin Savage) este fiul revoltat, vecinii vin sa dea o mana de ajutor desi nu o prea cunosteau pe decedata, iar in acest peisaj Carl isi varsa frustrarile pe tatal lui. Aceasta scena, de exemplu, nu era necesara in film. Dupa cum nicio scena nu se poate spune ca era obligatorie. Ca in viata, lucrurile incep sa se intample odata ce sunt implicati oamenii.

Filmul se desfasoara de-a lungul celor patru anotimpuri, iar finalul nu este fericit, cum poate s-ar astepta devoratorii de comedii romantice. Ultima scena este sfasietoare, in ciuda faptului ca majoritatea personajelor nici nu sunt constiente de asta. Nu stim ce se va intampla cu ele, putem doar intui. Atata vreme cat personajele nu se vor convinge ca schimbarea trebuie sa vina din interiorul lor iar cautarea fericirii in lucrurile exterioare este iluzorie, va mai trece inca un an fara sa se apropie de modelul ravnit al cuplului middle-class, Tom si Gerri. Pentru ca pe cat de indestructibila credem fericirea in momentele in care o traim, pe atat de irealizabila pare atunci cand suntem nefericiti.