Hronica den partea duducai Ioana catra mandru Aferimu

Ca Aferim demonstreaza o data in plus cum cu dulama si cu islic poti sa fii la fel de (sau parca si mai) actual, nu incape indoiala. Ca Aferim arata strainatatii oamenii de talent de la noi si ca ii determina pe-ai nostri tineri sa se intrebe daca mai stiu sau daca au stiut vreodata limba romana... iar nu poate fi tagaduit. Ca in contextul european al migratiei romilor, productia e un semnal tras pentru mintile luminate ale batranului continent, e o chestiune deopotriva evidenta. Si ca filmul lui Jude mi-a amintit de anii studentiei cand buchiseam fara nici o tragere de inima slovele din Palia de la Orastie ori ceasloavele lui Grigore Ureche a fost un flashback neasteptat insa cu atat mai binevenit.

Practicand tehnica naratiunii in stilul lui Nuri Bilge Ceylan (mai ales din Bir Zamanlar Anadolu'da / A fost odata in Anatolia), scenariul, conceput in duet de Radu Jude si Florin Lazarescu, aparent e liniar, urmand drumul pe plaiurile Tarii Romanesti al zapciului Constandin (Teodor Corban) si a lui Ionita (Mihai Comanoiu), aflati in cautarea lui Carfin, un tigan fugit de la boier (Toma Cuzin). Invataturile lui Constandin catre fiul sau Ionita spuse asa, pe tihnite, intr-o dulce peregrinare dintr-un luminis pe-o vale lina, nu lasa nici o secunda sa se intrevada tensiunea finalului.

Regizorul nu-si pregateste spectatorul pentru cele zece minute care incheie pelicula si, din aceasta pricina, sciziunea e resimtita din plin. Scena castrarii, cu intreaga sa paleta de nuante ale uratului, ascunde in in cel mai adanc subtext atatea secvente ale filmului romanesc in care noroiul si victimizarea constituie stratul principal – De ce trag clopotele Mitica, ultimele minute din Reconstituirea, dar si unele cadre din Prea tarziu sau din Umilinta. Dincolo de gestul in sine, obscen si de o cruzime pe care spectatorul de azi o suporta greu, deznodamantul impresioneaza prin dinamica personajelor. Nu tipetele si zbaterea in tarana amestecata din curte sunt cele mai puternice elemente, ci mai degraba felul in care robii adunati coalizeaza - pentru a puncta in fata stapanului si pentru a-si satisface nevoia de a juca rolul calaului. Sunt dispusi sa-l sacrifice pe seamanul lor, fara nici o remuscare, in vreme ce un alt grup sta pe margine, neputincios, vinovat in lasitatea sa.

Radu Jude isi asaza cadrele in compozitii minutios studiate. Fie ca e vorba de peisaje, de portrete de grup – ca o nota, prim-planurile sunt in general evitate –, spectatorului i se lasa timp, asa cum face de obicei filmul european, sa priveasca, sa admire si mediteze ca si cum ar fi intr-o galerie de arta. Regizorul si directorul de imagine (Marius Panduru) speculeaza contrastul si desaturatia pe alb-negru, intotdeauna cu sens, si nu contenesc sa „vorbeasca” in fiecare moment despre evanescenta.

Asculti textul, urmaresti de la un capat la celalalt tabloul, ai timp sa depistezi detaliile si sa le pui in context. Uneori vezi grupuri de oameni sau peisaje care amintesc de ochii incetosati sau de razele prefirate printre crengile copacilor ce par ca nu se mai termina din Andrei Rublev. Alteori e refacut balciul lui Pieter Bruegel sau plebea exaltata, exoftalmica din Purtarea crucii a lui Hieronymus Bosch. Avem infatisarea unei Valahii frumoase si stranii, acolo, in profunzimea padurii, de o naivitate ingemanata cu suprarealismul, atunci cand se coboara intre oameni. De la estetism la poezie si al vantul care trece incetisor printre frunzele arbustilor – Aferim are tot pigmentul artistic necesar spre a se transpune intr-un limbaj metaforic ce trece de barierele limbii si ale identitatilor culturale.

La Portile Orientului, pe invizibilul fir levantin, simtim cum vechii cronicari sau Dinicu Golescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Creanga sau Marin Preda sunt atat de aproape de noi, de problemele ce ruleaza in bucla la televizor ori de cele care fac titluri pentru prima pagina a ziarelor. Ba parca se afla numai la un pas. Cu istorioarele lor, cu umorul negru si absurdul lor; ironici, amari, sugubeti, savurosi. Scosi dintre copertele manualelor ce-i fixeaza in encomioane, curatati de panza de paianjen in care ii imbrobodeste uitarea noastra cea de toate zilele, adusi in Cinema City-uri, acesti autori nu doar ca sunt actuali, dar creioneaza un profil al locuitorului acestui spatiu „inalt si indefinit ondulat” cum il numea Blaga.

Profilul traverseaza veacurile, timpul, de fapt, nefacand altceva decat sa adanceasca trasaturile: omul nostru e zeflemitor, face haz de necaz pana cand cade de tot, nu poate spune adevarul in fata, ci trebuie sa-l poleiasca, e o combinatie de fariseu cu intentii initiale bune, caruia i se adauga un dram de sovinism si unul de nationalism gratuit. Nu e de-ajuns, caci el e cand fatalist si cinic cioranian, cand despotic si certat cu orice lege. Temator, da crezare nimicurilor, traieste cam la intamplare, patimas, departe de a avea principii solide; dar e gata oricand sa dea un sfat, pentru ca – nu-i asa – e bine sa te faci auzit, indiferent de ocazie. E o strutocamila in care ne regasim atata vreme cat vrem sa  vedem adevarata noastra fata. Inspaimantatoare. Dar cum la gurile Dunarii ca si in creasta carpatina traiul e molcom si soarele apune cuminte, e de preferat doar sa-ti imaginezi sau sa povestesti ca esti erou. Monologul preotului (Alexandru Bindea) merge si mai departe enumerand fauna europeana, din care, prin traditie sunt exclusi evreii si (mai ales) tiganii.

Detaliile, fie lasate in planurile indepartate, fie reprezentate de zgomote ce vin din afara cadrului, sunt accesorii de efect care strarnesc comicul si dau farmec situatiei. O efemerida intr-un colt de cadru, o replica spusa intr-o doara cu privirea-n gol („Mai taci tigane, ca nu ne intereseaza pe noi viata ta”), un „Nu ma da, cucoane, nu ma da!” printre lacrimi, dar dincolo de camera, un taran slab, albinos, cu o caprioara in brate sau un mahmur sprijinindu-se de-un par. Radu Jude aluneca de la frumusete, din lirism in zone crepusculare, in derizoriu, in grotesc, in Hanul lui Manjoala, loc al pierzaniei, acolo unde diavolul e doar imaginea viciului pe care omul a tinut sa-l numeasca intr-un fel.

Scena teatrului de papusi, un import turcesc dupa karagoz, cu Vasilache si Marioara, readuce imaginea mortii, dupa ce avusesem parte de batranul muribund din caruta si de cadavrele din padure, victimele haiducilor. Insa privitorul trece repede peste aceste accente, norisorii se risipesc indata, pentru ca ritmul se schimba, ecranul se lumineaza, descriind un platou insorit. „Caprioara curgatoare / Prepelita zburatoare / Pasarele cantatoare / Ce ma chem la vanatoare” – cuvintele cantecului interpretat de Florin Iordan, Marian Cleante, Sandu Constantin, Gheorghe Falcaru, se impletesc intre doua patanii. Doar in final gustul salciu nu mai poate fi alungat. Constandin incearca sa-l scoata pe Ionita din starea de tristete dupa schingiuirea robului tigan, insa fara sorti de izbanda. Concluzia vine de la sine: trebuie dat in armata sa se faca barbat. Dar si „Toate trece, chiar si ploaia cea mai rece”.

Pe langa cei amintiti deja, distributia e consistenta: Luminita Ghiorghiu are un rol mic (sotia Mestesugarului), dar lucrat cu finete, la fel Victor Rebengiuc (Mestesugarul) e un soi de disident la o varsta inaintata; Alexandru Dabija se joaca de-a actorul de film (si bine face!) in rolul boierului Iordache Cindescu; aparitii episodice, ceilalti anima in fel si chip, cu partituri mai consistente, sau simpli trecatori prin fata camerei: Serban Pavlu (un calator), Gabriel Spahiu (Vasile), Mihaela Sirbu (Sultana), Adina Cristescu (Zambila), Alberto Dinache (Tintiric), Dan Nicolaescu (Negustor), Liviu Ornea (Staretul) si altii. Toti insa creeaza fresca unei provincii romanesti din secolul al XIX-lea care-si traieste Evul mediu cu multumire.

As fi vrut sa scriu aceasta cronica in romana veche, insa daca Aferim mi-a mai demonstrat inca ceva, atunci aceasta e ca duduca Ioana care publica online, compunandu-si cronicile la tastatura, nu mai are rabdarea si nici vointa de a se cufunda intr-un limbaj de hrisoave. Si-apoi cine ar pricepe-o? Caci multi vor fi aceia carele se vor lasa pagubasi, cautand in alta parte intr-ale netului ascunsori. Dar chiar si asa, „nu este alta mai frumoasa si mai de folos in toata viata omului zabava decat ...” povestea ce se deapana: ... Acmu vreme in Tara Romaneasca, la una mia opt sute treizeciu si cinci...