Holy Motors: filmul ca autoportret

Fortand un synopsis, filmul il prezinta pe Denis Lavant in rolul unui anume Monsieur Oscar cu o meserie bizara care presupune onorarea a 9 “programari”, adica adoptarea a 9 masti, asumarea a 9 situatii de viata, insusirea consecutiva a 9 identitati pe care si le schimba, prin machiaj si recuzita, intr-o limuzina dotata ca o cabina de teatru cu care strabate intr-o zi Parisul.  

Filmul se deschide cu cateva planuri alb negru care trimit la inceputurile cinematografiei ca arta prin excelenta dedicata imaginii dinamice. Miscarile barbatului dezbracat care se deplaseaza de cateva ori prin fata camerei prefigureaza, subliminal poate, stilul actoricesc al lui Denis Lavant renumit pentru talentul de a-si folosi corpul in interpretarea personajelor sale. Nu intamplator la un moment dat exista un schimb de replici intre Monsieur Oscar si personajul cu cicatrice pe fata jucat de Michel Piccoli: “Qu’est-ce qui vous pousse a continuer, Oscar ?/ Je continue comme j'ai commence, pour la beaute du geste”.

Leos Carax, care semneaza si scenariul filmului, stapaneste foarte bine arta dialogului, ca dovada introducerea in contextul dat a unui cuvant pentru mine perfect - gest - un cuvant cat viata insasi. Tot pe la inceputul filmului il vedem pe Leos Carax trezindu-se si deschizand, din camera sa, usa unui cinematograf ascuns in spatele unui tapet ce ilustreaza o padure, cinematograf plin de oameni intepeniti intr-un somn straniu in fata carora ruleaza pe un ecran un film, cel mai probabil vechi, alb-negru, desi cu sonor (conform Wikipedia ar fi vorba despre clasicul The Crowd). Analizand in detaliu simbolistica intregii secvente, da, ajungem la o perspectiva asupra evolutiei tehnologiei de film: in camera sunt plantate elemente de docor sugestive - o valiza cu haine, simbol al tranzitiei, un laptop pe ecranul caruia se vede o imagine clara, in miscare, intrarea filmului in spatiul domestic. Dar ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost modul poetic de a reda raportul dintre pelicula - un caine mic, alb, ca din filmele cu Charlie Chaplin, cu care intra personajul lui Carax in sala de cinema - si echipamentul digital - un caine masiv, cu o blana neagra stralucitoare, intrand in cinematograf pe urmele unui bebelus. Filmul e despre multe lucruri, iar lui Leos Crax, care in interviuri apare ca un ins apatic cu un discurs lapidar, nu pare sa-i placa pozitionarea unora deasupra altora. Astfel, la remarca unui reporter: “It is most obviously a movie about cinema, and in particular about surrealist cinema." regizorul francez i-o taie scurt: ”no,  it’s not a movie about cinema, the language of the film is cinema, but I see it as a science fiction with more fiction than science, it’s a world not too far from our world(…)this is a film about a man and about the experience of being alive.” ("E cel mai probabil un film despre cinema, si in particular despre cinema-ul suprarealist”..."nu, nu este un film despre cinema, limbajul filmului este cinema-ul, dar eu il vad ca pe un science fiction cu mai multe fictiune decat stiinta, o lume nu departe de lumea noastra (...) este un film despre un om si experienta de a fi viu.")

Nu prea poti sa povestesti despre filmul asta, poti doar sa-l lasi sa-ti placa sau nu; poti sa-l vezi doar pe jumatate si mesajul lui se sustine, poti sa-ti imaginezi o continuare si tot atat de multe va avea spus pe cat spune in forma actuala.

Dupa ce a lansat in 1999 Pola x care s-a dovedit a fi un esec commercial, Leos Carax aduce pe platoul de filmare prin Holy Motors cateva nume obisnuite cu lumina reflectoarelor: Kylie Minogue, Eva Mendes, Edith Scob. Kylie Minogue face un rol bun subliniat si de o secventa muzicala interpretata live. Capitolul cu Eva Mendes e de o ciudatenie fascinanta prin prezenta creaturii Merde din Tokyo! (film antologie in care Carax semneaza ce-l de-al doilea segment) si deseneaza multe semne de intrebare si sageti suprarealiste intre culturi, arte, cuplul de concepte frumos-urat, religii si lista poate continua. Insa, de departe, remarcabil e actorul pe care Carax l-a format in filmele sale de-a lungul timpului - Denis Lavant, un artist genial, acrobat, ventriloc, cantaret. Lavant colaboreaza cu Leos Carax de la primul lungmetraj al acestuia, Boy Meets Girl (1984), jucand in cele mai importante filme ale sale: Mauvais Sang (1986), Les Amants du Pont-Neuf (1991), Tokyo!(2008). O batrana cersetoare, un actor intr-un costum de captare digitala a miscarii, un gangster, un batran pe patul de moare, un tata, un monstru fitofag, un acordeonist intr-o catedrala, un actor schimbandu-si mastile… Denis Levant e, incantator de credibil, toate astea.

Doar pentru ca au fost lansate in 2012 si introduc limuzina ca simbol al dinamicii identitare in societatea contemporana nu inseamna ca Holy Motors si Cosmopolis, filmul lui David Cronenberg, utilizeaza limbajul cinematografic cu aceeasi dictie si expresivitate. Dupa mine, in Cosmopolis e prea multa poetizare gratuita si cateva scene contin interpretari atat de proaste ca te fac sa simti camerele in cadru, desi nu le vezi, si asta fara vreo intentie autoreferentiala a regizorului.

Daca n-ati vazut deja Holy Motors, vedeti-l! Daca-l gasiti la cinematograf cu atat mai bine. Cahiers du Cinema il plaseaza in fruntea listei cu cele mai bune filme ale anului 2012. E un film ca o singura privire care te face sa te simti ca si cum te-ai uita simultan intr-o mie de ochi.