FUNNY GAMES- Estetica violentei la Centrul Cultural German

Povestea filmului este una foarte simpla: o familie instarita pleaca in concediu la casa lor de vacanta de pe malul lacului Quartier. La scurt timp dupa ce sosesc, un tanar decent (Frank Giering) le bate la usa, rugandu-i politicos sa-i imprumute un ou. I se alatura imediat un alt tanar, mai subtire si mai stilat (Arno Frisch). Inselata de aparenta cuviincioasa a celor doi si de afirmatiile lor ca ar fi prieteni ai familiei vecine, Anna, sotia (Susanne Lothar), le da voie in casa. Odata intrati, atitudinea politicoasa a celor doi tineri se schimba complet printr-o evolutie spre o brutalitate greu de suportat care cauzeaza moartea tuturor membrilor familiei.

Economia narativa sprijina insa adevarata intentie a autorului fata de creatia sa si receptori: “I try to give back to violence that what it truly is: pain, injury to another”(Michael Haneke). Cred ca Funny Games reprezinta o provocare adresata atat cinefililor (peste 18 ani) neimplicati in productia de film, cat si tuturor actorilor din acest domeniu. Vorbim despre o opera cinematografica autoreferentiala, constienta de sine care aproape te obliga sa problematizezi rolul pe care il indeplineste fictiunea in dezvoltarea realitatilor  traite. Vorbim despre un prezent asediat de agresiuni virtuale pe care le toleram, uneori le savuram fara a ne da seama ca acestea isi pot depasi perimetrul imaginar trecand din subconstient in zona factualului. Paul, personajul central, isi ironizeaza spectatorii, face cu ochiul camerei, pune intrebari publicului de dincolo de ecran, isi creeaza singur filmul, finalul in care toata lumea devine o victima. Partea buna e ca poti sa iesi din filmul asta numai daca realizezi functia lui de manipulare si o respingi.   

Haneke declara ca nu si-a propus sa faca din acest proiect un film horror, ci a vrut sa trasmita un mesaj privind violenta in media tocmai prin fortarea limitelor violentei fara vreun motiv, fara o poveste credibila in spate. Ideile transmise vizual de film pot fi citite in eseul sau Violence and Media. Efectele educative, cathartice ale ingrosarii, exagerarii, gratuitatii imi explica mie si decizia regizorului de a filma cadru cu cadru in 2008 un Remake al originalului din 1997 cu doua diferente minime: actiunea este filmata in America, iar actorii sunt vorbitori de limba engleza. Haneke recunoaste si isi asuma profundul disconfort din spatele filmelor sale: ”I hope that the slap in the face that I’m trying to give works here as well.” Sa ne amintim ca tot el este acela care semneaza si mediatizatele The Piano Teacher, Cache sau The White Ribbon,  afirmand ca toate filmele sale sunt experimente (meant to rape the spectator to independence).

Intrarea este libera, iar filmul va avea subtitrare in limba engleza.