Frumusetea ca exercitiu uman in fata neantului

In zadar incearca unele voci critice sa arate ca albul nu e atat de alb, ca sublimul nu e atat de sublim – pretentiozitati „intelectualicesti” – si ca altii au fost prea generosi sau prea entuziasti in a pune lauri pe realizarea lui Paolo Sorrentino. Creatia premiata anul acesta cu Oscarul pentru Cel mai bun film strain, dupa ce stransese premii importante – Premiile BAFTA (2014) si Premiile Filmului European (2013) o consacrasera – productia Indigo Film (careia i s-au alaturat Medusa Film, Babe Film, Pathé si France 2 Cinéma) a ajuns si-n Romania, tardiv si la Iasi. Alegerea de a proiecta filmul in paralel la Cinema Republica, timp de o saptamana, si in cadrul Caravana Filmelor Metropolis in aer liber mi-a parut redundanta. Dupa o lunga asteptare, aparitia in forta pe marele ecran iesean a dat impresia unui gest invaziv. Decizia ramane a distribuitorilor.

La Grande Bellezza este un eseu cinematografic incarcat, flamboaiant despre frumusete, plecat parca de undeva din enciclopedia Frumosului coordonata de Umberto Eco sau de la panseul lui Mario Vargas Llosa potrivit caruia „Lumea literaturii, lumea artei, este lumea perfectiunii, este lumea frumusetii”. Filmul e departe de a fi o definitie, miza lui fiind descrierea, ipostazierea multiplelor fatete ale acestui concept, pentru ca, in cele din urma varietatea, schimbarea (de puncte de vedere) conteaza atunci cand vine vorba de notiunile esentiale. Coordonatele frumosului nu deviaza doar odata cu manifestele artistice sau cu trecerea secolelor si a referintelor culturale, ele sunt intr-o continua metamorfoza in interiorul nostru, odata cu varstele si experientele noastre. Dincolo de toate acestea, conceptul prezent in titlu se ramifica, motiv pentru care discursul filmic ajunge sa atinga si alte dimensiuni fundamentale carora istoria ideilor le-a refacut limitele si le-a repus sub semnul intrebarii, din Antichitate, pana astazi. Adevar si iluzie, egolatrie si pietate, teatralitatea individului, singuratatea sau absurdul existentei sunt aspecte oferite spectatorului spre a fi degustate incet, spre a fi cantarite si intelese. La Grande Belleza lanseaza invitatia la reflectie, desfiintand ideea de privitor pasiv, care primeste narativitate si informatii, acestuia substituindu-i-se tipul care „lucreaza” pe marginea eseului. Imi permit sa cred ca tocmai prin larga sa deschidere, propunerea capata valoare.

Intr-o cetate-cuib a civilizatiei europene, intr-o Roma a capodoperelor, a spiritualitatii, la fel de mult ca si a showbiz-ului si a pierzaniei (ceva mai putin tragice decat cea venetiana), intr-o epoca in care educatia fundamentala are in centru un om nou – un individ vesnic tanar, construit din silicon si botox – moartea devine un concept foarte indepartat. Sclav si, in acelasi timp, suprem stapan al unui spatiu stralucitor – in care a rezista, indiferent de cata suferinta implica, e conditia de baza – acest om nou pastreaza trecutul ca pe o nostagie a sinelui, si incearca sa-si traiasca prezentul intr-o continua cautare. Nefericiti si rasfatati, prietenii lui Jep Gambardella (Toni Servillo) se straduiesc sa se incadreze in prototipul emanat de politica societatii actuale. Ei formeaza o citadela in inima Romei, in care-si traiesc propria la dolce vita. Se desfata in cozerii, isi consuma energia in party-uri lasandu-se prada luminilor nocturne si prafurilor, sunt hedonisti pentru ca nu mai au alta iesire si disperati pentru ca zidurile cetatii din afara sau a celei construite cu grija, in interior, au ajuns sa-i constranga nespus. Daca hedonismul poate fi expus, pentru ca intra in arsenanlul dandysmului si este o masca usoara si la moda, disperarea trebuie ascunsa. Omul nou, oricata drama ar cunoaste, a invatat din aceeasi politica a perfectiunii artificiale, ca poate surmonta orice obstacol, inzestrat fiind cu o putere innascuta de a lasa in urma dezastrul personal.

La saizeci si cinci de ani Jep e un contemplativ, un chic al orasului, un calator printre capitolele propriei vieti. Actorul Toni Servillo in rolul rafinatului intelectual se foloseste mult de expresia fetei pentru a reda adesea teatrul ironic pe care-l face mai mult pentru placerea jocului in sine. Simplitatea unui suras, o privire aparent detasata lasa loc interpretarilor. Jurnalist in domeniul artelor, autor in tinerete al unui roman (Aparatul uman), protagonistul este ghidul spectatorului prin „muzeul” filmic, nefacand altceva in acest colaj decat sa certifice mesajul decupat la inceput din Louis Ferdinand Céline: „Turismul este folositor, stimuleaza imaginatia. Orice altceva este dezamagire si oboseala. Calatoria noastra este complet imaginara. Asta e puterea sa. Trece prin viata pana la moarte. Oameni, animale, orase si lucruri, totul e inventat. Este un roman, nimic altceva decat o poveste fictiva. Littré spunea asta si el nu se insela niciodata. Si in afara de asta, toti pot face la fel. Trebuie doar sa inchizi ochii, e de partea cealalta a vietii”.

De ce vor fi trebuit unii sa caute firul narativ sau morala productiei nu am inteles, pentru ca nu aici rezida interesul regizoral. Uneori, pana si privitorul vrea sa scape de logica fireasca si sa se lase furat, in-cantat de ceea ce ii hraneste ochiul. Vizand direct era oculocentrismului, filmul lui Sorrentino e o combinatie perfect echilibrata intre estetizare cu sens si ironie. Toate scenele sunt constructii in miniatura cu un schelet unic, avandu-se in vedere dincolo de livresc si filosofie, paradoxul dintre aparenta si esenta, dintre scamatoria in care traim si cum traim cu adevarat. Replicile devin sentinte si parca fiecare dintre micro-episoade are concluzia sa – in unele cazuri intepatoare, acida, malitioasa, alteori grea, dramatica, trista. Astfel, a calatori inseamna deopotriva superficialitatea unei nopti pierdute cu o femeie care nu spune mare lucru, insufland impresia unei tinereti eterne si plonjeul in abisul sinelui.

In Micul Templu al Basilicii San Pietro, Jep are o experienta la limita realului care, chiar si in aceasta inconsistenta, redeschide portile launtrice si tainice ale subconstientului. Camera de filmat are un rol puternic in toata aceasta secventa care nu dureaza mai mult de un minut si jumatate. Planurile se rastoarna, trecerea rapida si abia perceptibila de la exterior la interior si jocul dintre distanta si apropiere sunt modalitati prin care e indus vertijul. Fiindca a cauta raspunsuri la intrebari existentiale echivaleaza cu o plutire ametitoare. Dialogul e simplu si sugestiv: „FRANCESCA: Cine esti? JEP: Cine sunt? Sunt... FRANCESCA: Nu, nu esti nimeni! JEP: Nimeni? Dar eu...” Intr-adevar, cine suntem? Putem gasi o sumedenie de masti sub care sa ne in-credem, iar cand o voce de nicaieri, care are tonalitatea unei fetite, ne spune ca, de fapt, suntem nimeni, ramanem fara replica, orecum speriati de posibila realitate a golului si a inutilitatii.

Intre imagine si text exista un liant puternic, regizorul colaborand cu Luca Bigazzi (directorul de imagine). Cele doua dimensiuni fie se conjuga, fie se anuleaza, in vreme ce poezia micilor solilocvii ale lui Gambardella se multiplica prin vastitatea si luxurianta cadrelor. Atmosfera e completata de coloana sonora, partile clasice facand deliciul cunoscatorilor, tocmai prin subtilele puncte de tangenta. Asistam la un voit numar de magie prin care simturile sunt cucerite, iar optiunea daca ramanem sau nu acolo ne apartine. Pasajele neasteptate ale lui David Lang, Vladimir Marinov, Henryk Gorecki, Arvo Pärt – minimalisti ai acordurilor clasice contemporane – sunt insotite de imensitatea albastra a marii care, suprarealist, poate aparea pe tavanul apartementului, sau de peisaje panoramatice de o melancolie stranie.

Daca La Grande Bellezza are un motiv pentru care sa fie criticat atunci acela ar fi acumularea de sens, mesajele care nu contenesc sa rasara exuberante, sa se intalneasca si sa se desparta in nuante semantice. Pentru ca ceea ce propune, pana la urma, Sorrentino e un amplu studiu, si studiul, prin natura lui, e facut spre a fi lecturat, analizat in tihna, cu atentie. In plus, constructia cinematografica e intesata de referinte, la care numai ochiul exersat are acces.

Thalia Concept face trimitere la performace-urile Marinei Abramović, iar scena spectacolului oferit de pictorita precoce Carmelina (Francesca Amodio) o are ca model pe Aelita Andre, fetita din Australia care a uimit lumea. Lasand la o parte speculatiile artei abstracte si a socului mult cautat in aceasta zona, Luca Bigazzi si Paolo Sorrentino scalda ochiul in liniile capodoperelor clasice. Gradina de portocali aminteste de coroanele acelorasi copaci pictati de Botticelli in Primavara, in alte secvente compozitiile amintesc de pictura renascentista fie pentru ancadramentele arcuite, fie pentru simbolistica obiectelor ce intra in frame-uri, fie chiar pentru unele portrete, in expresivitatea chipului, pozitia profilului ori in conturele desenate de luminile noptii. Sunt apoi cadre ce par decupate din tablourile scolii metafizice cu semnatura lui Giorgio de Chirico, altele trimit la personajele intoarse cu spatele, anonimi din panzele lui René Magritte. Nu in ultimul rand, daca ar fi sa privim din perspectiva ecourilor in arta cinematografica, sunt recognoscibile atingeri ale neorealismului italian, Rossellini, De Sica, dar mai cu seama e vizibila tenta lirismului decadent al lui Visconti. Intertextul permanent, binevenit, innoitor este cel de amprenta fellianiana.

Lumea este frumoasa pentru ca moare, spunea cineva. La Grande Belleza suprapune peste periplul realizat, de la forma impresionanta a Colosseum-ului, simbol al vechii semintii cuceritoare, pana la vitrinele scliptoare si reflexiile peretilor din sticla ale noii arhitecturi, de la picturile lui Raphaello la conceptualismul din galeriile celebre, o meditatie asupra timpului. Si mai precis, asupra mortii si a efemeritatii. Dintre ruine – semnele omului si ale gandirii care au apus –, dintre schizoidele cutii cu lumina de neon, in care simpli indivizi mimeaza striptease-ul obsedati de teatrul propriului corp, dintre colosale sculpturi in fata carora omul e infim, dintre toate aceste polimorfe structuri lasate prin epoci, traspare sentimentul trecerii. Nimic nu rezista, dupa principiul heracliteic, iar frumusetea, in fata acestei deriziuni e pura utopie. Unica posibilitate de a supravietui in fata nonsensului este de a dori, de a gasi acolo unde vrem aceasta frumusete (echivalenta in acest context si cu viata, cu partiala permanenta, cu mica fericire). In chipul primei iubiri, misterioasa creatura pe stancile de la marginea marii, in linistea unei iubiri tardive, pur parteneriale, amenintata de iminenta moarte. A surprinde frumosul, acolo unde vrei, e un exercitiu pe care filmul ni-l daruieste. Unii, bantuiti de demonii nihilismului renunta cu usurinta, cum e cazul suicidarului Andrea (Luca Marinelli). Altii devin sfinti si fac minuni, cum e Sora Maria (Giusi Merli), imagine a Maicii Tereza. Mai sunt si cei care traiesc pur si simplu, amestecand un dram de mizantropie si putin gust estetizant. Avem libertatea de a alege.