FilmStud cu Cristian Corduneanu

AltIasi: Suntem pe peronul garii din Iasi, e frig, spune-mi totusi care sunt impresiile tale “la cald” despre editia FilmStud de anul acesta?

Cristian Corduneanu: Pentru mine evenimentul in sine a fost foarte scurt. Am ajuns din pacate in ultima zi de festival, pe la ora 13.00, am stat doar 10 ore in Iasi, timp in care am reusit sa vad filmele, sa mananc ceva si sa primesc acest premiu, la care nu stiu daca m-as fi asteptat, dar dupa ce am vazut majoritatea proiectiilor ma gandeam ca Liftier autorizat merita sa ia un premiu. Editia s-a terminat cu bine, ma asteptam sa vina un pic mai multi oameni, dar, spre deosebire de alte festivaluri, sunt multumit ca Daniel Moisii a reusit totusi sa mobilizeze lumea. Cu toate ca el, din cate am inteles, era putin nemultumit, eu il felicit pentru numarul de persoane care-au ajuns la un eveniment cultural si n-au ales sa mearga sa petreaca intr-un club duminica seara.

AI: Primul premiu pe care l-ai obtinut ca tanar pasionat de film a venit tot de la Iasi, in 2006. Fa-ne o paralela intre concursul acela si editia actuala a FilmStud povestindu-ne cate ceva si despre cele doua documentare castigatoare la o distanta temporala de 6 ani.

CC: In primul rand era tot iarna, numai ca era in martie, poate un pic mai cald. Colaboram la primul film cu colegul meu Vlad Cirdeiu care acum n-a reusit s-ajunga la festival si atunci eram mult, mult mai tineri. Acum, la Liftier autorizat, cu care am obtinut premiul Sahia Film, m-a ajutat si el la imagine; putem spune ca-i un film facut impreuna dar semnat de mine. Documentarul din 2006 se numea Botosani, capat de linie si a fost realizat ca urmare a unei vacante fortate din cauza gerului. Normal ca ne-am cautat ceva treaba si intamplator am gasit o oportunitate cu Festivalul cARTfilm organizat de Asociatia Vector in colaborare cu TVR Iasi. Ne-am gandit noi sa filmam si sa aratam partile rele si partile bune ale Botosaniului. In prima zi de filmare erau -20 de grade si incercand sa facem o panoramare am descoperit ca trepiedul inghetase. Puneam mana pe el si trageam dar n-am reusit sa facem o panoramare normala, era rupta parca, dar n-aveam ce face; inghetase uleiul de tot in trepied. Dincolo de aceste detalii de culise, Botosani, capat de linie a castigat premiul pentru cel mai bun documentar video in conditiile in care noi eram singurii elevi selectati alaturi de studenti de la universitatile de profil din Iasi si Bucuresti.

AI: Documentarul tau premiat anul acesta, Liftier autorizat, nu mai are in centru un suprapersonaj ca cel din 2006 ci o persoana interesanta, as spune eu, atat ca profesie cat si ca povestitor. Cum a fost colaborarea cu doamna Florica Stir, protagonista filmului?

CC:  Doamna din film intra in tura de noapte la ora 20.00. Eu eram deja pregatit cu camera in lift de la ora 19.00 si prima ei reactie cand a vazut aparatul de filmat a fost sa se ascunda in spatele liftierei care trebuia sa iasa din tura si a spus: “te rog sa nu ma filmezi”. In momentul ala am simtit ca se prabuseste podeaua de sub mine pentru ca venisem special de la Bucuresti sa fac filmul cu ea. Examenul consta in realizarea unui documentar cu tema “colivia” si mi s-a parut un subiect foarte interesant.  Nu am stat foarte mult; tin minte ca doamna Stir a inceput sa fie din ce in ce mai deschisa, iar pe la ora 23.00, cand am considerat ca deja am suficient material, si i-am zis ca am terminat ea a ramas putin surprinsa si mi-a spus ca ar fi putut sa continuam pentru ca incepuse sa ii placa.

Am momente in care ma gandesc ce lucruri as mai fi aflat de la ea daca mai stateam cateva ore in acea noapte.

AI: Care este clasamentul pe care l-ai fi facut tu filmelor participante la festival?

CC: La festival mi-a placut Povestea unei copile regizat de Radu Stefan si mi-au mai placut cateva momente din Ineptii de Tudor Diaconu. Ca imagine am retinut si un film alb negru, Dublu de Norbert Fodor.

AI: La ce lucrezi in prezent si ce planuri de viitor ai?

CC: Sunt student in anul patru la Universitatea Media, unde imi voi da licenta in anul 2012, si regizor de emisie la LTV.ro. Momentan fac practica la un film de lung metraj care va aparea pe ecrane peste un an de zile in perioada Craciunului si, mai nou, sper sa ma apuc de un scurt-metraj. Nu stiu daca va fi documentar sau fictiune. Avand in vedere premiile pe care le-am obtinut la categoria documentar cred ca in zona asta mi-au iesit mai bine lucrurile, dar imi doresc pe viitor, in urma sugestiilor si a observatiilor multor oameni, printre care si ale tale, in doresc sa incerc mai mult pe partea de comedie fiindca e foarte greu de realizat comedia buna in ziua de astazi si a inceput sa nu-mi mai placa stilul asta agresiv, uneori ciudat al unor filme, vezi-doamne, psihologice care te duc intr-o stare si te imobilizeaza pe scaun, fara sa-ti dai seama neaparat ce s-a intamplat in filmul respectiv. Ceva gen, ca sa vorbesc si despre mine, scurtmetrajul 1 noiembrie.

AI: 1 noiembrie e un scurtmetraj mai mult sau mai putin gustat de public si intampinat cu afirmatii de genul: “n-am inteles ce urmareste”. Care-i ideea filmului?

CC: Ideea e foarte simpla. Problema lui in sine este ca nu e montat nici in ordine cronologica nici in ordine inversa, am facut un fel de shusi cu actiunea. Mesajul este ca din prea multa dragoste, neatentia si turbarea interioara pot determina o crima.

AI: Ai sa transmiti un mesaj pentru colegii tai de generatie, pasionati de film sau care aspira la scaunul de regizor?

CC: Sa nu viseze la scaunul de regizor. Sa fie regizori pe picioarele lor. Sa experimenteze cat mai mult, sa faca greseli fiindca si eu am numai greseli facute pana acum. Si cu multa rabdare vor putea sa ajunga sa fie mandri de ceea ce au creat. Sa participe neaparat la festivaluri, la diferite evenimente si apoi poate sa aduca in cinema un film cu care sa transmita un mesaj cu impact asupra populatiei, nu doar sa pastreze acel mesaj intr-o arhiva prafuita.

AI: Sunt nume la care te raportezi in cinematografie?

CC: Da. M-a influentat foarte mult cel care a fost Cristian Nemescu, iar din regizorii contemporani imi place Corneliu Porumboiu pana la ultimul lui lungmetraj care nu se mai incadreaza in umorul lui fascinant. Am fugit, pleaca trenul…