Eroul romantic modern e sofer

Ma intrebam dupa ce am iesit de la film de ce a primit premiu pentru regie; nu e nimic spectaculos pina la urma si chiar are unele erori, la un moment dat. Singurul motiv care mi-a venit in minte si pe care am ramas fixat e ca desi s-a folosit de multe unelte specifice unui film american de duzina (soferul-care-face-chestii-ilegale-si-nu-e-prins-de-politie, se indragosteste de o tipa casatorita, are un sef care ii e ca un tata, intra in afaceri cu mafioti, scapa cu viata din toate catastrofele care se napustesc asupra lui, se sacrifica, se razbuna, din victima devine calau etc.), are sarmul, echilibrul, calmul, inspiratia si muzica (!) prin care da o nota foarte personala povestii si filmului, in final. Nu stiu ce concurenta a avut la Cannes si cit de meritoriu a fost premiul, dar tipul are stofa de regizor.

Al doilea motiv pentru care am fost la film e Ryan Gosling pe care l-am vazut recent in alte 2 productii – Blue Valentine si All good things. E o pura coincidenta ca il vad atit de des pe ecran, dar mi-a atras atentia. Mi-a placut foarte mult in Blue Valentine (pe care il recomand) unde juca rolul sotului care accepta toata nebunia din jurul sau si e dragut cu sotia sa, are grija de copil (care nu e al lui), dar nu primeste nimic in schimb. Asta il frustreaza si avem o drama umana. Iar el o joaca convingator. In All good things e tot sot, dar e opusul personajului anterior – e un sot criminal. Nu mi-a placut nici rolul (din punct de vedere a constructiei dramaturgice; era putin cam fals si artificial in justificarea primita pentru psihoza) si nici interpretarea. In Drive e sofer, cascador, mecanic auto, tinar care se indragosteste de vecina de bloc, un tata surogat empatic pentru copilul acesteia, dar care devine un barbat fara limite in violenta pe care o ascunde sub chipul inexpresiv din prima jumatate a filmului. Faptul ca personajul sau nu are replici ii complica foarte mult meseria actorului. Trebuie sa redai prin mimica si gesturi ceea ce nu poti spune verbal; iar de cele mai multe ori rezultatele sint cliseioase, neconvingatoare sau chiar neinteresante. Nici aici nu e diferit, dar povestea foarte complicata, tensiunea si misterul create de regizor pun intr-un plan secund actoria lui Gosling. (Daca e sa fac un top al prestatiilor, ar iesi cam asa: 1. Blue Valentine, 2. Drive, 3. All good things.)

Mentionam anumite erori de regie, la inceput.  Cred ca malaxarea prea multor clisee din filmele de actiune + intentia/dorinta de a realiza un film de categoria B (un indie pretentios) nu l-au putut feri pe Refn sa nu exagereze (probabil pentru a fi original). Ma refer, desigur, la scenele violente. Care sint exagerat de violente fata de tot ce vazusem pina atunci (pop din anii ’80, o tipa blonda draguta, masini sport, un tip chill si ceva intrigi cu mafioti). Puteau fi pur si simplu niste crime si doar atit. Trimiterile la Tarantino (guru al gore-ului, alaturi de Rodriguez) si la Noe (alt maniac al violentei, cu care am inteles ca Refn s-a si consultat in privinta unei scene) sint justificate. Dar Noe si Tarantino n-au nicio legatura cu Refn, ca stil ori maniera regizorala. Nimic din personajul jucat de Gosling (ca sa fac o legatura cu ce discutam anterior) nu imi spune, mie ca spectator, ca e un criminal degraba varsatoriu de singe. Nimic din ce regizeaza Refn de la inceputul filmului pina in momentul primei bai de singe nu imi spune ca se va intimpla asta (poate doar lumina rosie a unui semafor, dar nu mi se pare de-ajuns). Asta creeaza dezechilibru. Si aici cred ca e problema lui Refn si a filmului sau.

Scenariul e iarasi interesant de studiat. Cu totii stim cele 5 momente ale subiectului: expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamintul. In scenariul cinematografic e musai sa ai cel putin 2 intrigi (plot-point-1 si plot-point-2). In genul politist, schema asta e dusa la extrem. Cu cit sint mai multe intrigi, cu atit misiunea detectivului e mai complicata, doza de mister si thriller a cititorului/spectatorului creste, textul/filmul e mai savuros si rezolvarea finala e mai surprinzatoare. Aici, avem un sofer care face chestii ilegale noaptea, cum ar fi sa scape doi hoti care tocmai au dat o spargere de politie, care e pe urmele lor. Nimic spectaculos. O intilneste pe tipa casatorita cu copil si cu sotul in inchisoare. Plot-point-1. O sa se indragosteasca, dar nu stii daca o sa ramina cu ea in final pentru ca sotul ar putea iesi din inchisoare. Ceea ce se si intimpla. Dragostea e mare si complicata. Se intimpla insa ca sotul (fara stirea tipei) sa aiba nevoie de serviciul tipului. Iar din combinatia asta (tensionata din punct de vedere emotional), e logic ca o sa se intimple ceva nasol. Si se intimpla: sotul e impuscat mortal. Plot-point-2, care rezolva plot-point-1. Sau cel putin asa pare. Pentru ca daca credeati ca dragostea e complicata, stati sa vedeti ce inseamna plot-point-2. Sotul moare in conditii foarte dubioase care il atrag pe tipul nostru intr-o suita de intimplari mortale (imaginea pieselor de domino care cad). In prima faza, n-ai nicio idee despre ce se intimpla. A cazut intr-o Cursa, asta e clar. (inteligenta traducere a titlului filmului, a propos) Nu poate sa scape decit daca isi omoara inamicii, unul cite unul (piramidal) – aici incep momentele singeroase pe care le mentionam - pina ajunge la sursa povestii. Cu vreo 15 minute inainte de final aflam ca n-are nicio scapare, indiferent de citi asasini va elimina. Va muri. Dupa o ultima infruntare/incaierare cu singurul personaj care il mai voia mort - pe care il omoara -, ramine ranit si pare ca asta ii e sfirsitul. Iar aici Refn se joaca atit de abil cu rezolvarea intrigii (si a povestii, in extenso) – prin miscari de camera, unghiuri, jocuri de umbre etc. – incit la sfirsit nu vedem (si nu stim altceva) decit ca tipul conduce tinindu-si o mina in dreptul ranii. Va muri? Va trai? Va ramine cu tipa? Nu mai conteaza. Ne-am luat portia de cinema si am ramas cu muzica repetata incontinuu la final, ale carei versuri spun: „and a real hero is a real human being”...