Dunkirk: emotii in contra-timp

La o prima privire, pare genul de film ideologic-propagandistic, cum sunt filmele americane care portretizeaza figuri providentiale din armata sau servicii publice (vezi filmele recente ale lui Clint Eastwood - American Sniper sau Sully) si mentin increderea poporului in fortele de ordine, lasandu-i pe cei mai slabi de inima sa viseze ca si-ar putea apara tara trecand si ei de partea Fortei. Insa la Dunkirk, acesta e doar un nivel superficial de interpretare.

Poate ca e usor de observat si pentru un ochi mai putin antrenat cinematografic ca inamicul nu este portretizat/vizibil aproape deloc. “Aproape deloc” pentru ca vedem avioanele nemtesti care hartuiesc firavii soldati britanici, dar efectiv, fete umane ale inamicilor nu vedem. O singura imagine, in final, cand bravul pilot britanic care neutralizeaza dusmanul chiar si fara combustibil, din poigne, si ramane cumva captiv intr-o parte a plajei controlata de inamic, e luat prizonier de doi soldati germani, invaluiti in fum. Dar atat si nu prea se pune. Deci care sa fie ideea? De ce nu ii vedem pe inamici?

Ar putea fi o incercare regizorala a lui Nolan de a mentine tensiunea intre doua personaje colective combatante fara sa recurga la imagini cliseu (“nemti fara suflet cu fete hade care omoara niste soldati si-asa muribunzi” etc) sau poate ca metafora e ceva mai larga si de fapt forta care li se opune britanicilor in incercarea lor disperata de a scapa din Dunkirk e chiar moartea. Pur si simplu Moartea. Fie ca sunt obiecte de ucis (gloante, torpile sau bombe cazand din avioanele inamice), morti contextuale (copilul de 17 ani care moare intr-unul din vasele civile, in urma unei altercatii stupide) sau din cauze natural-medicale (raniti care nu mai reusesc sa primeasca ajutorul medical necesar in timp util), britanicii se afla nu intr-o lupta de transee si strategii militare impotriva unui inamic similar, ci intr-o lupta de supravietuire careia i se opun doar moartea, soarta si propria imaturitate.

Despre asta pare sa fie Dunkirk, ceea ce il deosebeste destul de mult de filme cu un subiect si personaje similare, dar care nu beneficiaza de flerul si tusa de originalitate ale lui Cristopher Nolan. Lupta dintre britanici si Moarte frizeaza tragicul, intrucat insularii reusesc sa se intoarca pe taramul de origine fara pierderi prea mari, iar emotia pe care o starneste filmul nu e doar mestesug regizoral sau simpla empatie umana cu cei aflati in suferinta, ci e provocata si de exemplul unor oameni care se confrunta cu Moartea si par s-o invinga. Ceea ce pare hollywoodian, dar parca nu e.