DOCEST 2012/ziua 4

Filmul polonez Intr-o zi vom fi fericiti inregistreaza aventura unui tinar licean din Zabrze (o zona foarte saraca din sudul tarii) caruia ii place sa filmeze. Subiectul primului sau film e o intrebare: oare ce isi doresc sa devina, cind vor fi mari, tinerii din jurul meu? Decide sa faca un „kasting” unde dintre toti cei prezenti sa raspunda la intrebarea filmului sau, va alege trei si va incerca sa le indeplineasca visul. Prima tipa aleasa e o rockerita ceva, cu pierce-uri si cu parul super vopsit, careia ii plac foarte mult copiii mici si vrea sa se faca babysitter. Personajul nostru o duce la o gradinita, unde timp de o zi fata se joaca cu toti copiii posibili si la sfirsit izbucneste in lacrimi: ii iubeste foarte mult si chiar vrea sa se faca educatoare.

Personajul cu numarul doi e un individ destul de plat, dar care vrea sa se faca terorist, convins fiind ca planurile sale n-au cum sa dea gres. Tinarul regizor il duce la o inchisoare unde 3 insi ceva mai in virsta (si mai privati de libertate) il sfatuiesc de bine si-i recomanda sa-si ia gindul de la atentate si arme de foc pentru ca va ajunge sa spele chilotii si sosetele altora prin puscarie.

Al treilea personaj, o tipa de 15 ani care e model – si care tocmai primise o oferta din partea Playboy – isi doreste sa ajunga o mare diva si sa aiba vila si masina („Porsche, BMW, sau macar un Lamborghini mai ieftin”). Ideea filmului e foarte misto si cred ca ar avea mare succes si in Romania, daca cineva s-ar gindi s-o implementeze: sa le oferi liceenilor o zi din meseria pe care si-o doresc i-ar aduce poate cu picioarele pe pamint. Pentru Pawel Wysoczanski, acesta e primul lungmetraj pe care l-a regizat.

Al doilea film al serii, cel care fusese anuntat si recomandat de Florin Lazarescu la conferinta de presa, a strins vreo 80 de oameni in incapatoarea sala a cinemaului Republica, dintre care mai bine de jumatate au rezistat vreme de 3 ore, pina la 11 noaptea, pentru discutia cu regizorul Bogdan Ilie-Micu. Un gand, un vis, Doyle... si-un pix e unul dintre cele mai reusite experimente din cite am vazut. Un film de 3 ore facut in proportie de 80% numai din fotografii (vreo 800, dupa cum zicea regizorul) si care te tine in scaun fara sa te uiti la ceas, fara sa atipesti, fara sa vrei sa se termine mai repede – asta e chiar un pariu cistigat!

Povestea e interesanta si oarecum originala: Mihai Barbu, un motociclist din Petrila, vrea sa mearga pe motorul lui (botezat Doyle) pina in Mongolia si inapoi (trecind prin Ucraina, Rusia si apoi prin mai toate fostele republici sovietice din Orient). Ca sa-si finanteze „vacanta” gaseste o formula ingenioasa: vinde kilometri din calatoria sa; celui care cumpara 500 km pentru 50 euro, ii trimite scrisori si fotografii cu cele intimplate si vazute pe respectiva portiune de drum. Astfel, toata experienta este impartasita, nu e doar un exercitiu solitar in care un ins a vrut sa-si demonstreze ca poate merge singur prin stepa cu motocicleta pe durata a 20000 de kilometri. De altfel, intreaga calatorie - plus fotografiile de rigoare, care stau la baza filmului - a fost subiectul unei foarte bine vandute carti, Vand kilometri.

Desi e un film foarte bun, ma tem ca nu vom reusi sa-l mai vedem prin cinemauri sau pe la TV, din cauza duratei care insa se justifica: nu poti prezenta o calatorie atit de lunga si atit de plina de intimplari intr-o ora si jumate, fusarind tot demersul. Mai multe despre film, puteti afla din interviul pe care i l-am luat regizorului. Stati pe-aproape!