- 2208
DOCEST 2011: a 3-a zi
Am retineri fata de documentarele lui Radu Gabrea pentru ca ultimile 3 filme de fictiune ale sale mi s-au parut jenante. Voiam insa sa vad documentare facute de el, pentru ca nu le-am gasit pe nicaieri, iar instinctul meu de cinefil se activeaza repede.
Primele 2, asa-numitul “coupe”, Doua lumi in muzica, primul despre muzica sasilor (de fapt o narare sforaitoare a istoriei Bisericii Negre din Brasov) si al doilea despre muzica klezmer (un fel de blues evreiesc). Concerte la Biserica Neagra nu e un documentar. In cel mai bun caz e un video ce poate fi folosit pe post de ghid turistic virtual prin istoria si arhitectura cladirii, iar in fundal, Sigismund Toduta (cunoscatorii stiu despre cine e vorba) ne incinta cu creatii simfonice sasesti puse de el pe un “compact disc”. Verdictul: plictisitor si aglomerat, e un rateu de zile mari.
Cautindu-l pe Schwartz are un scenariu ceva mai complex in care firul narativ prezent se imbina cu flashbackuri si mai mult decit atit, e primul film pe care-l vad anul acesta la DOCEST, care are o poveste: o cintareata americanca (de etnie evreiasca si cu radacini romanesti) se intoarce in tara parintilor ei si isi cauta originile culturale. Tot acest trip are ca scop public popularizarea muzicii klezmer, un gen putin cunoscut in aceasta zona, dar foarte valoros.
Si s-au dus ca vintul… un alt film despre evrei, dar nu cei ostracizati ci aia care au reusit sa se descurce in al 2-lea RM, e o alta incercare a lui Gabrea de a face documentar. Mult mai aproape de reportajul journalistic (practice, e un mix de interviuri si filmari de arhiva), e despre teatrul evreiesc Baraseum, un bastion al culturii in anii ’40 cind “tot Bucurestiul venea sa ne vada” (am rezerve in privinta acestei afirmatii), loc in care jucau vodeviluri si sketch-uri doar artisti evrei. Multi dintre ei inca sint in viata si au reprezentatii pe scene din Tel-Aviv, cu texte din anii ’40. E comic, dar putin valoros. E si asta un document, probabil.
Neukolln Unlimited, cel mai serios documentar de pina acum, are tot ce trebuie: o poveste buna si dramatica, o abordare obiectiva (fara interventii din off si fara ca aparatul sa fie un personaj, cum se obisnuieste de multe ori) si dinamica, un stil pliat pe subiect: 3 adolescenti (imigranti libanezi) fac breakdance si cinta hip-hop (dar unul bun, tin sa mentionez), cistiga nenumarate premii si sint aclamati de fani insa statul german le trimite constant informari despre faptul ca vor fi deportati. Birocratia nu pare sa-i ajute, dar ei isi continua carierele si se descurca singuri, avind insa teama continua ca vor fi obligati sa plece.
