Doamne, ce macel!

Daca in teatru intreaga piesa se desfasoara in “camera” din fata noastra, pentru transpunerea cinematografica regizorul se foloseste de toate spatiile din apartament, inclusiv holul blocului si liftul - dar vazand prima data piesa de teatru, aceasta iesire din apartament urmata de reintrarea intr-un loc din care personajele abia asteapta sa plece imi pare falsa. E adevarat ca de aceeasi “razgandire” se folosesc si personajele lui Cristian Hadgi-Culea, vazand destul de limpede pana unde merge respectarea textului si a ideilor dramaturgice si cat a fost, in ambele cazuri, originalitate regizorala! Doar ca in teatru acest tip de rezolvare a situatiei imi pare mult mai credibila decat in cinema, unde mijloacele sunt mult mai variate, iar bugetul (25 000 000 $ estimati de imdb.com) ar permite abordari mai putin conventionale.

Pentru cei care inca nu cunosc firul actiunii mentionez ca avem de-a face cu doua cupluri care se intalnesc pentru rezolvarea pe cale amiabila a unui conflict aparut intre cei doi fii ai lor. Familia victimei (Jodie Foster, care face un rol extraordinar si le ‘ia fata’ celorlalti si John C. Riley) doreste ca agresorul sa-si ceara scuze si sa-si constientizeze fapta, chiar daca este vorba despre un accident iar cei implicati sunt doar niste copii, iar discutiile dintre cei patru parinti incep sa fie tot mai tensionate pana cand izbucnesc pe rand fiecare. Frustrarile lor sunt dezvaluite incet-incet, de sub masca aparentelor iesind adevarata fata a fiecaruia. Atmosfera de inceput este apasatoare: cu totii incearca sa fie draguti, sa nu deranjeze, par usor stanjeniti de situatie, motiv pentru care actiunea se deruleaza destul de lent iar pe alocuri pare plictisitoare, insa adevaratele conflicte se dau in fiecare iar intamplarea nefericita care a avut loc e doar scanteia care aprinde focul.

Comparatia dintre actorii din film si cei din piesa ar putea parea deplasata, dar au fost momente in care mi-am spus “aici ai nostri au jucat mai bine”. Per total cred ca piesa este mai credibila decat filmul, al carui actiune este prea teatralizata. Cele doua productii sunt atat de asemanatoare incat n-am putut sa nu ma intreb pe ce s-au cheltuit atatia bani in realizarea cinematografica. Actiunea e plasata in New York (dar pelicula a fost filmata in Paris din cauza interdictiei pe care Polanski o are in urma celebrului proces in care a fost acuzat de sex cu o minora), singura diferenta fiind aparitia unui grup de copii la inceputul si sfarsitul filmului si imaginea asupra parcului in care a avut loc altercatia. Cred ca ambii regizori au mizat pe partiturile oferite de Yasmina Reza si pe talentul actorilor cu care au lucrat evidentiind povestea fara sa apeleze la alte artificii - in cazul lui Hadgi-Culea, nu avem muzica sau jocuri de lumini, iar Polanski merge pe o simplitate iesita din comun pentru un film.

Recomand sa vedeti atat piesa cat si filmul (care a castigat deja premiul pentru regie al Festivalului de Film de la Venetia si le are atat pe Jodie Foster, cat si pe Kate Winslet in cursa pentru Globul de Aur), stabilirea unui clasament intre cele doua urmand sa va apartina!