- 2814
Despre nominalizarile de la Gopo 2016
Desi are clare argumente de marketing pentru a fi acceptata de intreaga “industrie” de film din Romania, Gala Premiilor Gopo puncteaza in fiecare an cu anuntul unuia dintre regizorii sau producatorii nominalizati care refuza participarea la Gala si includerea filmului lor in palmares. Motivele sint cam aceleasi inca de cind Puiu si Mungiu au refuzat prima data nominalizarea, considerind ca sint lucruri mai importante de facut pentru cinema-ul romanesc decit organizarea unui Gale la care primeaza fashion-ul si mai putin fimele ca atare.
Justificate sau nu, retinerile cu care o parte a regizorilor privesc acest eveniment anual stirbesc putin din amploarea pe care Premiile Gopo le-ar putea avea. Ar putea fi cel mai important moment al cinematografiei romanesti, dar fara concursul integral al cineastilor, ramine doar un premiu de consolare pentru categorii din industrie mai putin vizibile - ingineri de sunet, directori de imagine etc. Anul acesta a fost rindul lui Radu Muntean sa refuze nominalizarea filmului Un etaj mai jos, insa organizatorii n-au reactionat conform cerintelor regizorului.
Daca acum patru ani imi doream ca productia TV a Galei sa fie asumata de altcineva, dupa citeva experiente Pro evenimentul revine la TVR si ramine de vazut cum vor arata lucrurile pe micul ecran. In ceea ce priveste sala in care are loc evenimentul, alegerea de anul acesta a Salii Mari a Teatrului National din Bucuresti este probabil cea mai buna locatie posibila. La fel ca celelalte premii similare din Europa si de peste Ocean, acestea au loc ori in sali mari de cinema sau in sali de teatru; in orice caz, sint sali de spectacol cu multe locuri, astfel incit sa nu fie nici prea claustrofobica atmosfera si nici prea lipsita de glam.
In ceea ce priveste nominalizarile de anul acesta, am sa ma opresc doar asupra categoriilor de film - cea de fictiune si cea de documentar de lungmetraj. La fictiune lupta e destul de strinsa, intre Aferim!, Comoara si Un etaj mai jos nefiind foarte mari diferente. Daca De ce eu? si Bucuresti Non Stop sint in mod cert fara sanse la statueta (primul din cauza scaparilor de scenariu si montaj, in ciuda unei povesti fabuloase, iar cel de-al doilea pentru ca e intr-un registru oarecum minor si care aduce aminte de anii ‘90 intr-un mod mai romantic decit o face o revizionare a filmului Marfa si banii), cele mai multe sanse le are in mod natural Aferim!
Premiul de la Berlin si numarul de bilete vindute (care, a propos, se vor materializa intr-o statueta decernata drept Premiul Publicului, acordata anual pentru filmul cu cele mai multe bilete vindute), precum si aprecierea aproape unanima a criticilor sint toate motive clare pentru care Aferim! va fi premiat pentru Cel mai bun Film. Foarte probabil acest premiu se va dubla si chiar tripla la categoriile pentru Cel mai bun Regizor si Cel mai bun Scenariu. La scenariu, sa nu uitam, este nominalizat scriitorul si scenaristul iesean Florin Lazarescu chiar pentru Aferim!
La categoria documentar de lungmetraj lucrurile sint ceva mai discutabile. Favoritul meu este Aliyah Dada!, debutul Oanei Giurgiu ca regizor (sotia lui Tudor Giurgiu si producatoare), o data pentru subiectul si cantitatea informatiilor pe care le contine si pe care le condenseaza in mod inteligibil in doar 2 ore, si a doua oara pentru formula deloc pretioasa sau metaforizanta de a colaja imagini in stil dada.
Celelalte patru nominalizari de la categoria documentar de lungmetraj - Cinema, mon amour (r. Alexandru Belc), Muntele magic (r. Anca Damian), Reteaua (r. Claudiu Mitcu) si Romania: patru patrii (r. Alexandru Solomon) au toate lipsuri evidente. Cinema, mon amour avea premisele necesare pentru a fi cool, dar e doar o “felie de viata” tratata in registru minor si pentru ca personajul principal pare inchis intr-o carapace si o uniliniaritate de necombatatut, filmul moare acolo, o data cu aceste limite.
Muntele magic este similar cu, probabil, una dintre cele mai reusite animatii din istoria cinema-ului romanesc, Crulic, dar in afara de imagine nu impartaseste si aceeasi grija pentru un scenariu coerent si usor descifrabil. Reteaua, spre deosebire de cele patru documentare despre care zic ca nu au sanse, e ceva mai bun, in stilul deja cunoscut al lui Mitcu, dar are marea problema de a vorbi despre o drama care s-a terminat in realitate inainte ca filmul sa apara pe ecrane. Awareness-ul pe care trebuia sa-l trezeasca si pe care se bazeaza a fost inexistent din acest motiv. Si in fine, Romania: patru patrii, in care il revedem pe Florin Lazarescu, de aceasta data in calitate de scriitor iesean, reprezentant al literaturii romane contemporane (in film mai apar reprezentanti ai altor trei generatii si tipologii marcate de dictaturi si refugii). Fara a fi mai mult decit un documentar TV, cel mai recent op al lui Alexandru Solomon apare in mod surprinzator la Gopo, in locul unor documentare independente mult mai reusite, precum Robotelul de Aur sau Outside.
Vedem ce se intimpla luni la Gala si le tinem pumnii celor doi ieseni nominalizati: Florin Lazarescu pentru Cel mai bun scenariu (Aferim!) si actorul de la Teatrul National Iasi Teodor Corban, pentru rolul principal din acelasi Aferim!
