- 3444
De-criptari pe Cripta
Daca acum cativa ani receptarea filmul romanesc de catre publicul larg se rezuma doar la noul val al tinerilor independenti si la comedii mai mult sau mai putin seci, trebuie recunoscut ca, cel putin din 2010 incoace, paleta diversificata e promovata mult mai eficient pe marile noastre ecrane. Proiectele sunt multe, felurite, cinematografia sociala si documentarul au luat amploare si ajung repede la public datorita evenimentelor organizate in preajma lor. Filmele de animatie isi revin incercand sa recupereze decenii de ignoranta. Si chiar partea comerciala a capatat amprenta artisticului, ceea ce nu e decat in beneficiul acestor realizari. Miscarea independenta a creat concurenta, colaborarea cu studiouri si producatori din strainatate s-a intensificat, festivalurile au creat brese de discutie si au facilitat dialogul international. Daca intr-un timp jinduiam dupa poveste, dupa intruziunile fantasticului si dupa jocurile imaginarului in peliculele romanesti, acum subiectele abordate si manierele de expresie lasa impresia ca modele se repozitioneaza. Productia RoDeFilm (Romania) si Milonga Productions (Franta), Cripta, s-a inscris in premierele toamnei si marcheaza, in opinia mea, o incercare de diversificare a formulelor scenaristice si filmice la noi in tara.
Cripta, a carei regie apartine lui Corneliu Gheorghita, este acel gen de film la care nu te duci cu nici o previziune, nu stii foarte multe nici despre cineast, cu atat mai putin despre subiectul filmului si nici nu esti foarte sigur ca vei vedea filmul, pentru simplul motiv ca daca esti singurul spectator, nu ruleaza – (ceea ce pentru mine are sens de privilegiu, pentru altii e moft, pare-se...) Asa ca, la Cripta am stat in deruta, de la intrare si pana la iesire. Desi era sambata, desi era doar a doua proiectie la Iasi, desi biletul costa doar 4 ron (sic!) am stat pana la fix cu nesiguranta ca vor mai intra inca doua persoane pentru a nu fi facut un drum in zadar. Minunea s-a produs cu chiu cu vai – au mai aparut doi tineri pirpirii amatori de sali intunecoase – si, cu sentimentul singuratatii in urbea ce se promoveaza ca facand parte din competitia pentru capitala culturala a anului 2021, am patruns in povestea de pe ecran.
Dificil de incadrat, filmul e un amestec de realism si devieri in irealitate, care reia exercitiul deloc usor al explorarii limitei dintre cele doua dimensiuni. Ideea nu e defel noua. Din perspectiva solutionarilor regizorale, miza a fost destul de ridicata de la bun inceput, caci lucrul in mare parte cu un singur personaj necesita atentie, prestatie si sustinere prin imagini de inalta calitate. Efectul insa a fost undeva la jumatate. Actiunea penduleaza intre mici episoade care se petrec in prezent, un fel de fir conducator, un sprijin care sa motiveze abordarea structurii in ansamblul ei. De fapt, si din acest punct de vedere e meritoriu, relatia dintre atmosfera si trairile interioare fac obiectivul major pe care-l urmareste regizorul. Un individ ramane inchis intr-o cladire dezafectata din Baile Herculane si, oricat efort ar depune, iesirile par a fi, in chip misterios, interzise. O condamnare la singuratate, brusca si absurda, ordonata de o providenta fantomatica, care ajunge in final sa se confunde cu protagonistul, caci daca nu mai exista legi stricte, daca formele fara substanta capata conture palpabile, atunci si starea angoasanta a prizonieratului poate fi pusa pe seama proiectiei imaginare a lui Leduc (Serge Riaboukine), acest captiv al propriului eu.
„Domnul de la curte” – cum se si subintituleaza pelicula – nu este de fapt decat un om printre ruine. Despre Leduc nu se stiu prea multe informatii (si nici nu prea ni se ofera) ceea ce face ca personalitatea lui sa devina, mai degraba, simbolica, semnificand o anumita zona sociala si politica. E un om de afaceri francez, aterizat pe plaiurile romanesti, intr-o lume stranie pe care nu o intelege, nici lingvistic, nici comportamental. Corneliu Gheorghita nu e la prima abordare pe linia imago-ului societatii noastre, celelalte productii ale sale Europolis (2010) si Fanfaronii (2007) directionandu-se pe ipostazierea comunitatii dunarene, respectiv pe cea a lautarilor din Moldova. In Cripta, Romania e descrisa pe fundal, insa, chiar si asa, reiese cu pregnanta intersectia dintre Estul aflat in schimbare, in re-constructie si Vestul (pana la un punct) civilizat. In secventele – pe care s-a batut de-atatea ori moneda de-a lungul timpului – unde se prezinta copii lasati in grija statului, prostituate si proxeneti pentru care violenta si furtisagul sunt singurele instrumente de supravietuire, regizorul traseaza o dubla vina: un popor precar lilpsit de educatie infrunta exponentul unei societati care hraneste, prin ignoranta si sarcasm, situatia conflictuala. Un semn de alarma este atins de departe, caci ruinele, dincolo de interpretarea lor in cheie metaforica, constituie si o realitate. Baile Herculane este, in mod real, o zona cu un potential extraordinar, locatiile sale arhitectonice au constituit inainte de anii ’90 un adevarat studio pentru mai multe productii ale cinemaului romanesc, insa care, din nefericire, sufera in uitarea autoritatilor si sub intemperiile vremii.
Insa preocuparea pentru analiza stadiului si a straturilor sociale sta in plan secund, focusul ramanand pe modalitatea prin care individul se detelioreaza. Desprinsa parca dintr-o nuvela fantastica eliadesca, intamplarea lui Leduc e o improvizatie de episoade – unele mai reusite, altele mai putin – ce gradeaza dezintegrarea mintala a protagonistuluii. Iesirea sta mereu sub semnul interdictiei, unicul rezutat fiind acela ca, intre zidurile inalte si turnurile groase omul isi piarde mintile, terifiat de malefic. Daca lasam la o parte interpretarea pur mistica, potrivit careia cladirea bantuita il devasteaza pe Leduc, aspectul psihologic are mai mult sens. Eroul pare a fi chiar de la inceput afectat, prizonieratul putand fi un sentiment autoindus. Ultimele secvente sunt relevante. Dupa incercari nenumarate si esecuri pe masura, Leduc cade intr-un somn indefinit. Fara vise si in afara notiunii de timp. Cand se trezeste, poarta principala e deschisa, dar el nu o mai vede, a devenit, asumat, „Domnul de la curte”. Strainul s-a aclimatizat si e locatarul ruinelor carora li s-a impotrivit atata vreme. Cripta, ingustul loc intunecat, umed si ostil, se transforma intr-o „casa” care, privita cu alti ochi, e un climat perfect al tacerii si al naturii in simplitatea ei. E usor de sesizat preferinta cineastului pentru a reda stari cu ajutorul imaginii, pentru a crea atmosfera prin felul in care ele se inlantuie. Cateva accente tarkovskiene, cateva close-up-uri atent studiate si culorile desaturate lasa tenta melancolica atat de necesara. Compozitii demne de un album foto demonstreaza ca echipa care s-a ocupat de imagine (Sorin Dragoi si Nathalie Mougenot) si-a facut datoria in intregime.
Cripta e un film atipic, cum spuneam la inceput – care deruteaza. Filmat din mana sau de pe umar, pe alocuri lasa impresia ca e neprofesionist. Textul are si el portiuni de neverosimil, dar coloana sonora suprapusa pe imagine contituie zone remarcabile de un romantism si o precizie indiscutabile. Productia lui Corneliu Gheorghita e indeajuns de obscura pentru a hrani interesul vanatorilor de productii aflate mai putin in centrul atentiei, si indeajuns de diferita ca maniera pentru a iesi din peisajul premierelor romanesti din aceasta toamna. Fara indoiala merita un efort de 4 ron pentru a incuraja initiativa Cinema „Republica”.
