Constantin si Elena: taranii si cursa culturii

Filmul documentar Constantin si Elena (2009) aduce in prim plan viata de cuplu a personajelor deja mentionate, localnici ai satului Garcina din judetul Neamt. Sub indrumarea “regizorului” (daca il pot numi astfel), Andrei Dascalescu, banuiesc ca s-a urmarit o introspectie in relatia celor doi, o analiza a lor ca sateni, ca romani, ca bunici si strabunici, ca fiinte subiective prinse intr-o hora a devenirii si a survenirii. Imaginile trimit la un discurs in care temele principale sunt autenticitatea, lumea, neintelegerea dintre parinti si copii (razboiul generatiilor), respectiv fluxul valorilor intr-o societate. Toate temele care ar putea alcatui cadrul dezbaterii sunt perspective ale modului de trai a omului, a felului sau de a exista care ii poate fi propriu sau nu.

“Personajele” principale, varstnici, isi asteapta moartea impreuna. As fi vrut sa fiu mai politicos, dar si ei au aceeasi parere resemnata despre ce mai au de facut pe lumea asta. Iesiti la pensie, cu copii si nepoti care au la randul lor copii (plecati prin lumea larga si stabiliti in propriile-i camine), isi duc traiul intr-o simplitate specifica oamenilor de la tara. Constantin, fost specialist in instalatii sanitare pe vremuri, e gospodarul care ii canta vacii atunci cand o mulge, canta impreuna cu un caine in legatoare, canta si in corul bisericesc. Este grijuliu cu sotia sa, o inveseleste cu vorbe de duh, o mustra intelegator cand greseste, vara ii mai canta si ei cate-o romanta si o iubeste respectand-o. Elena (dupa unele voci mai romantice) este sufletul lui pereche. As zice ca e posibil sa fie intr-adevar asa: exista poate suflete pereche, prietenii inchegate atat de strans incat ne-ar fi dificil sa ne inchipuim cum ar arata unul fara celalalt si invers. Sa ramanem la ideea de suflete pereche.

Filmul este reprezentativ pentru cultura romana, pentru aprofundarea unei analize asupra identitatii nationale (pe care o recomanda domnul profesor Horia Patrascu in Observator Cultural, cu titlul Cultura nationala dincolo de fracturi). Fara indoiala ca este o problema spinoasa, iar faptul ca vom reflecta asupra ei nu o va face mai usor de ingurgitat. Atitudinea surprinsa in film e asemanatoare cu cea a baciului moldovean din balada Miorita, ar fi fost surprinzator sa fie altfel. Acceptarea mortii, ba chiar o pregatire la propriu si la figurat (dupa dictonul platonic- melete thanatou) prin dedicarea in participarea cotidiana, scot in evidenta o trasatura a noastra, a romanilor (nu are nici o legatura cu vreun sentiment romanesc sau vreun alt fel de nationalism extremist deplasat). Asteptarea si uitarea ei prin grija fata de ce este aproape; mai bine zis ca asteptarea e conceputa ca o grija fata de ceea ce este aproape pe temeiul mortii. Incerc inca o data o interpretare heideggeriana. Acum e pe buna dreptate, caci simplitatea omului de la tara e unul dintre cele mai nelamurite lucruri. Cum sa-si accepte asa usor moartea? Cum este posibil sa vada in “mamaliga cu padurete” mancarea cea mai sanatoasa, iar in altele ce contin zahar, lapte, uleiuri (se referea la placinta, ori la pasca, nu-mi amintesc exact) Constantin vede nu o delicatesa, ci diabet; cum se poate? Fireste ca este un mod de gandire arhaic in care grija, nevoia, este o bogatie, iar luxul, desfatul, comoditatea sunt mari ispite ale saracirii.

Domnul Patrascu, revin la articolul domniei sale, ia ca exemplu perioada interbelica si apoi fenomenul Paltinis. Unul dintre motivele pentru care as considera perioada interbelica un adevarat tur de forta al culturii romane e acela ca i-a permis contextul istoric si nu a avut un precedent in sensul in care cultura romana “e sublima, dar lipseste cu desavarsire”. Limba romana “s-a inventat” in secolul XIX ca limba moderna; pana atunci a fost “de imprumut”, ma prefac ca nu-i vad in continuare datornicia fata de alte limbi moderne, franceza in special. Ar mai fi argumente de factura istorica, am inteles de la un prieten care i-a citit cartea lui Lucian Boia, De ce este Romania altfel?, acolo ar fi explicat de ce suntem diferiti de ceilalti europeni (ceea ce e o problema de logica de la sine inteleasa: romanii sunt romani, deci n-au cum sa fie la fel ca francezii ori germanii, la fel si despre trasaturile noastre identitare).

Si nu numai istoria (bat-o vina!) e cea care ne impiedica in “competitia premiului Nobel”. Romanii sunt neam de agricultori, o spune statistica (nu de azi, de maine, ci tot aia de ieri, de la Decebal). Reflexivitatea ciobanului, de o simplitate inimaginabila si cu o profunzime pe masura, nu se concretizeaza intr-un tratat filosofic ori intr-o capodopera literara. De ce? Pentru ca nu-i in firea romanului sa se poarte astfel, nu e initiat in asta, inca nu l-au prins muzele omului de cultura, ci doar acelea ale omului simplu. Cine stie cum o fi peste un secol?

As mai avea o observatie de adus, una cred eu la fel de importanta. Oswald Spengler in Declinul Occidentului spune ca civilizatia ia nastere prin decaderea culturii. Ei bine, romanii au aflat prea tarziu de competitia culturala, astfel ca atunci cand si-au dat seama de “saracimea” lor din acest punct de vedere, civilizatia batea la usa. Comunismul si globalizarea si-au pus amprenta asupra noastra si inca ne mai modeleaza. Cum ii placea lui Aristotel termenul mediu, cam asta-i situatia noastra: undeva pe la mijloc intre cultura si civilizatie, prinzand foarte putin din ambele.

Filmul pe care-l recomand cu caldura ne ofera exemplul taranului din interbelic (acela al lui Preda peste care a trecut zbuciumul si paranoia bolii Marelui Frate), al omului simplu ce a ramas pe loc, prins intr-o lume natala, depersonalizat pe de-o parte, reconstruit autentic pe de alta. Zic ca este o parte pe care unii o pot recunoaste usor ca fiind a lor. Eu m-am gasit pe acolo, am dat peste replicile bunicilor mei, ale parintilor mei, si mi-au ramas intrebarile: cum de oamenii acestia se pot multumi cu atat? Cum de pot fi atat de simpli? (banuiesc ca le-a lipsit cultura… dar ma mai gandesc) 

P.S.1 Cand m-am referit la omul simplu nu am intentionat nici o pozitionare valorica. Omul simplu nu e omul prost, idiot sau tampit, nu e nici bun, nici rau. El se gandeste la moarte, se gandeste la iubire si la oricare alte mari temeri, dar pe dansul il defineste simplitatea ca modestie, smerenie, umilinta, implinire in cel mai obisnuit, firesc, mod cu putinta.

P.S.2 Brancusi, Enescu, Eugen Ionescu, Eliade, Cioran (si altii) sunt niste modele pentru noi toti, dar acestia s-au implinit nu in spatiul romanesc; ei s-au desprins de simplitate, au trecut de aceasta. Ca atare ei au fost recunoscuti mai degraba intr-un mediu strain decat in cel autohton. Ii putem numi, metaforic, "exilati". 

P.S.3 Opinia pe care o exprim ma reprezinta prin aceea ca ma consider provincial si vad destule neajunsuri (cel putin in sistemul de invatamant universitar, preuniversitar) care ne impiedica la aspiratia noastra spre marea cultura, spre exemplul Occidental.